În cursul lunii iulie a anului acesta, după amânări repetate și lipsite de sens, am dat curs invitației verilor mei de la Prohozești și... i-am vizitat. Bineînțeles, m-am simțit și, ca tot omul ce viețuiește pe malul Dunării, m-am deplasat în satul cu pricina însoțit nu numai de consoartă, ci și de doi somni respectabili, curățați și bine asigurați prin criogenie în lada frigorifică din dotare.
 |
| Vărul Costică și țuica de întâmpinare. |
Ca tot moldoveanul gospodar și primitor, Costică și-a cinstit musafirii, încă de la sosire, cu tradiționala țuică făcută în casă. Ce vreau să remarcați: „fața de masă” așezată pe prispa casei vechi. (Era vremea protocolului, iar eu mi-am exprimat dorința de-a fi cinstit aici, pe prispa bătrânească, pe care mă refugiam în copilărie de gânsacii cei arțăgoși. Vizavi de aceasta, vărul meu și-a construit casă nouă.) De fapt, este un preș făcut în casă, la războiul de țesut ce, în principiu, cândva, nu lipsea din nicio gospodărie. Bunica mea - Dumnezeu s-o odihnească în pace! - avea un astfel de război în camera mare, cea destinată musafirilor (copii, nepoți, strănepoți...) ce ocupa întreaga suprafață, pe tot timpul iernii. Datoria noastră, a musafirilor de vară, era să-i aducem cât mai multe cârpe pe care, bunica, când timpul i-o permitea (iarna, cică, era timp de „hodină”), le rupea șuvițe și le băga în lucru la război.
Eu, copilul de la oraș, nu le apreciam: erau „de la țară” și le puteai vedea în multe case. Deci, erau urâte!
În ce privește prispa, aceasta era locul de „hodină”, de dormit, uneori, vara, de pus ceapa la uscat (pe prispa din spate a casei), sau verdețurile culese din grădină... Și, bineînțeles, loc răcoros și de aleasă cinstire, vara.
 |
| Vedere de sus. Costică tocmai ce-și culesese roadele câmpului. |
 |
| Ne îndreptăm spre iazul cu pește al gospodarului Costică. |
Satul Prohozești se află situat undeva, printre munți (Berzunți), într-o zonă pitorească, încă nealterată de intervenția „civilizației”. Tot satul este în pantă, astfel încât urcușurile și coborâșurile alternează destul de obositor pentru un orășean.
Terenurile destinate agriculturii sunt puține, deoarece primează pâlcurile de pădure, livezile și pășumile.
După spusele tatei (și el trecut în neființă de câțiva ani), pe-acolo, cine poseda jumătate de hectar de teren agricol, era considerat avut.
 |
| Hrănind peștii. |
Localnicii sunt gospodari și primitori și, în general, trăiesc din ceea ce produc în propria gospodărie.
Nu se făcea să nu mă pozez și eu cu iazul în spate. Doar vin de la Dunăre - nu?!
 |
| Observați jocul pantelor. Dincolo de copaci era drumul. |
Iarna, pantele acestea sunt ideale pentru derdeluș. Cine spune că perfecțiunea nu poate fi atinsă? Întrebați-i pe copiii din Prohozești și împrejurimi!
 |
| Mirosea câmpul, mirosea iarba, mirosea... a curat. |
 |
| În spate, fânul (o parte) lui Costică, străjuit de un nuc și puiul său. Sunt nuci, foarte mulți nuci în zonă. | | | | | | | | |
Chiar dacă agricultura reprezintă principala preocupare a localnicilor, aceasta nu înseamnă că nu știu să profite de binefacerile unui device de generație recentă. Dar tot tractorașul (un U650 cu mai multe RK la activ) reprezintă punctul forte la acest capitol (al device-urilor) pentru vărul meu.
 |
| „Amintire în calea uitării.” |
„O amintite în calea uitării”. Așa aș fi scris pe spatele acestei fotografii dacă ar fi făcut parte dintr-un „Jurnal” de liceu. Doar că „liceenii” din imagine, depășesc bine șaizeci de ani!...
 |
| Rick avea mereu chef de joacă. |
 |
| Un gingaș trandafir al cărui miros îmbătător nu-l pot reda |
Îmi amintesc cu nostalgie și plăcere de cele câteva sărbători de iarnă ce le-am petrecut în copilărie, în compania bunicii și a mătușii mele (sora tatii), la Românești, sat situat la câțiva kilometri de Prohozești. În afara urătorilor consacrați (dotați cu buhaie, clopoței și biciuște), la poarta bunicii mai soseau și alții - cete mari - cu capra sau cu ursul (urs adevărat, dansator!), fel de fel de mascați (tare-mi mai era frică de ei - mă ascundeam sub pat!), sau chiar, în fapt de seară, țigănci cu ghiocul, la ghicit. Parte din obiceiuri bănuiesc că se păstrează și în zilele noastre.
Îmi amintesc, m-a luat o dată mătușa mea la urat prin sat. Mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că m-am căpătat doar cu câțiva colaci (uscați, neinteresanți), câteva mere și o groază de nuci. Cineva mi-a mai dat 25 de bani! M-a mai alinat iubita mea mătușă acasă, strecurându-mi câțiva leuți în buzunar, (fără știrea unchiului!) și sărutându-mi amândoi obrajii.
Cât despre note, toate sunt la superlativ! Iată-le:
Natură: 10!
Localnici - gospodari și primitori: 10!
Mâncare - tradițional-moldovenească: 10!
Tradiții iarna (dacă se păstrează - trebuie să mă interesez): 10!
Drum de acces - de la șoseauna națională, vreo 5 km. pe drum județean, asfaltat satisfăcător: 8.
Împrejurimile: 10!
Concluzie: zona poate reprezenta un reper turistic pentru îndrăgostiții de natură și de sat ce încă se păstrează în canoanele vechilor tradiții și obiceiuri.
