sâmbătă, 1 iunie 2019

CETATEA ATENEI ÎN VREMEA LUI PERICLE - PARTENONUL



Pericle - bust, Muzeul Vatican,
copie romană după originalul grec

MERGÂND PE URMELE LUI SOCRATE


De mult îmi doream să ajung la Atena, dar nu în capitala Greciei de azi, ci să mă întorc în timp și s-o regăsesc pe cea din epoca de aur, cea a marelui Pericle, cel care a făcut din cetatea Atenei un stat modern, puternic, temut de dușmani și care este considerat părintele democrației. Mai mult, fiind un iubitor de frumos, a sprijinit artele și i-a încurajat pe marii artiști ai epocii să creeze, atât pentru faima proprie, cât și pentru cea a cetății. Conducător luminat, Pericle s-a înconjurat de poeți, dramaturgi, artiști plastici și filosofi, consultându-se cu ei și susținându-i. Fidias, Anaxagora, Euripide, Socrate, Platon, Aristofan, Xenofon sunt doar câțiva dintre cei care au viețuit în „anii de aur” ai Atenei.
Vedere spre Acropole. În stânga, propileele și templul zeiței Atena Nike. În dreapta, Partenonul.
În plan apropiat, ascuns de livada de măslini, Teatrul lui Herode Atticus.
Puterea și stabilitatea economică la care a ajuns Atena în timpul domniei lui Pericle, i-a permis acestuia să îndrăznească mai mult și mai mult, spre gloria cetății și-a locuitorilor săi. 

Mai mult, mai mare, mai frumos. Dintr-o astfel de emulație, după ce s-a consultat cu cei mai fideli colaboratori și la insistențele lui Fidias, a aprobat construirea pe Acropole, în imediata vecinătate a Erehtionului, a unui templu măreț - Partenon - templu dedicat zeiței Atena, zeița înțelepciunii, a războiului și ocrotitoarea cetății. 




Decizia a fost îndrăzneață, atât din punct de vedere economic, cât și de reprezentare: pe de o parte bogăția și opulența trezeau mândria atenienilor și arătau forța economică a cetății, pe de alta, nu era deloc de neglijat invidia rivalilor care vedeau cum taxele lor fac să strălucească cetatea dușmană. 



Erehtion



Cu atât mai mult cu cât, proiectul pus de Fidias pe masa lui Pericle spre aprobare, avea inclusă, între noua construcție și Erehtion, postarea unei uriașe statui a zeiței Atena Parthenos, toată din fildeș și acoperită cu aur. Prin amplasamentul ei, zeița putea fi admirată de departe, devenind astfel, un simbol al bogăției, puterii și al frumosului.
Socrate (469-399 î.e.n.) - bust, Muzeul Vatican,
copie romană după originalul grec






Sub directa coordonare și supraveghere a lui Fidias, pentru ridicarea impozantului edificiu, au lucrat cei mai mari arhitecți și sculptori ai timpului. Se spune că, printre artiștii care au fost prezenți pe șantier și care au avut lucrări individuale de executat, s-a aflat și tânărul Socrate, pe atunci un sculptor ce promitea, alături de tatăl său, Sofroniscos.




Propilee




Lui Socrate i-au fost încredințate spre realizare, „Cele trei Grații” ce urmau să apară pe friza de deasupra propileelor, la intrare. Realizarea sa a fost unanim apreciată, inclusiv de marele Pericle, tânărul devenind de-atunci un obișnuit de-al casei.

Teatrul lui Dionysos. Aici, în comedia sa, „Norii”, Aristofan l-a ridiculizat pe filosof.
Atenienii s-au amuzat, dar regretau, totodată, că era luat în râs iubitul lor Socrate.
Platon avea să explice mai târziu că, de fapt, cei doi nu se dușmăneau.
Foarte curând, talentatul sculptor Socrate a renunțat la dalta și ciocanul cu care desăvârșea figuri în piatră - nu-l mai mulțumea ființa „moartă”. El voia să „dăltuiască” ființe vii, să le „moșească” (asemenea mamei sale, moașa Fainarete) până când în acestea se vor naște răspunsuri, certitudini, adevăruri. Fiindu-i discipol încă din primii ani ai tinereții filosofului Anaxagora, începuse să-și pună întrebări fundamentale, să mediteze asupra lumii și să pună sub semnul întrebării existența zeilor. 

Sus, pe colina Areopag. Vedere spre Acropole, dealul Lycabetus și oraș.
Aici, pe Areopag, a avut loc judecata lui Socrate.

Concluzia: Eu știu că nu știu nimic - și aceasta i-a fost deviza de viață, deviză pe care a încercat s-o transmită atât discipolilor săi, cât și - mai ales - cetățenilor din agora. Oameni mulți, simpli, onești, muncitori, dar și mulți încrezuți, al căror principal etalon valoric era banul, care se credeau atotștiutori - aceștia, mai ales, erau țintele vii ale filosofului. De fiecare dată, în agora izbucneau hohotele sănătoase de râs ale mulțimii, atunci când filosoful îi ridiculiza pe unul sau pe altul. 
Mai nimeni n-a scăpat de săgețile ironiilor sale. Au intrat în istorie disputele sale cu sofiștii, din care întotdeauna a ieșit victorios. Doar că, aceștia, conștienți (sau nu?!) de slăbiciunile filosofiei lor, aveau să-i influențeze decisiv pe demagogi (noua clasă politică aflată în ascensiune după decesul lui Pericle) atunci când s-a pus problema anihilării lui Socrate
Academia din Atena.
Pe coloane: statuile zeiței Atena și a zeului Apolo.
Jos: filosoful Socrate (dreapta) și discipolul său, Platon.

Ca de obicei, judecata a avut loc în Areopag, pe colina cu același nume. Cu toate că atenienii, în majoritatea lor, erau conștienți că acuzarea nu avea niciun temei, acuzatorii (adepți ai sofismului și retori cu experiență) au manevrat în așa fel mulțimea, încât, aflați și sub influența soarelui dogoritor, și a vinului servit spre răcorire, și a obolilor promiși dinainte, boabele negre s-au adunat mai multe decât cele albe în urna judecății. Iubitul Socrate a fost condamnat la moarte prin otrăvire cu cucută. 

Ultima lecție a filosofului lăsată urmașilor: cu toate că i s-a oferit posibilitatea evadării din închisoare, a preferat cupa de cucută decât să se dezică (prin fugă și prin nerespectarea deciziei unui tribunal ales democratic) de întreaga sa filosofie de viață, filosofie care se baza pe onestitate. 
Atena, Piața Syntagma, seara. Vedere spre clădirea Parlamentului.
Ce simplă era democrația instaurată de Pericle! Ce simplu de aplicat! Cum apărea el periodic în agora și cerea votul cetățenilor pentru proiectele avute în plan!