joi, 4 aprilie 2019

MUZEUL MEMORIAL „NICOLAE GRIGORESCU”-CÂMPINA

Prima atestare documentară a municipiului Câmpina - pe care, personal, l-aș numi municipiu-ispită - datează din 8 ianuarie 1503, dată la care, moșneanul Mansul duce, pentru vânzare, 425 de livre de ceară de albine la Brașov, acțiune consemnată în registrul vigesimal (de taxă vamală) la poarta cetății. De altfel, de-a lungul vremii, localitatea și-a păstrat atributul de punct vamal, aceasta reflectându-se în prosperitatea zonei.
De ce sunt tentat să atribui Câmpinei sintagma de municipiu-ispită? Din mai multe motive. 
În primul rând, datorită poziționării într-un decor natural superb, dimensiunea redusă a localității nepermițând ascunderea arhitecturii Creatorului în spatele celei a omului. Acesta a fost și motivul pentru care pe-aici și-au purtat pașii personalități importante: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, George Coșbuc, Nicolae Grigorescu, Constantin Istrati, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza...
Un alt motiv: cele două importante repere ce țin de cultura română, devenite, firesc, atracții turistice: Muzeul Memorial „N. Grigorescu” și Castelul „Iulia Hașdeu”
Și nu în ultimul rând, un motiv ce ține de subiectivismul autorului, de data aceasta: îmi plac localitățile mici, cele în care oamenii se cunosc mai bine, în care fiecare colțișor îți este atât de cunoscut și de familiar, încât devine o extensie a propriului cămin.

Nicolae Grigorescu (1838-1907) a fost unul dintre cei prinși în mrejele locului și, în ultimii ani din viață, și-a construit aici o casă în care s-a mutat cu partenera alături de care conviețuise în ultimii 18 ani, Maria Danciu, și de fiul lor, Gheorghe Grigorescu.


Muzeul memorial „Nicolae Grigorescu”
În fața casei-muzeu, bustul pictorului
Prima oară am vizitat casa-muzeu pe când eram un licean visător, puțin poet, mereu  îndrăgostit, dornic de cunoaștere și de experiențe inedite. La vremea respectivă, câteva repere din domeniul artei îi erau foarte clare liceanului: Mihai Eminescu - cel mai mare poet, Mihail Sadoveanu - cel mai mare scriitor, I.L.Caragiale - cel mai mare dramaturg, George Enescu - cel mai mare compozitor și, în domeniul artelor plastice, Nicolae Grigorescu - cel mai mare pictor român. Despre marele și inconfundabilul Brâncuși... nu sunt sigur că auzisem prea multe.

Îmi doream nespus să reintru în atelierul Maestrului, să mă îmbib de vibrația locului, să împrumut din fiorul creator, să... fur inspirație.


Un colț al atelierului. În prim plan, șevaletul, paleta și trusa de culori a artistului.
În plan secundar, piese de mobilier și câteva din lucrările Maestrului.
Nu voi spune prea multe vorbe despre atelier, mă voi rezuma doar la a vă face martorii a câtorva imagini ce mi s-au perindat prin fața ochilor. Detalii despre marele pictor și/sau despre Muzeu veți găsi cu ușurință pe site-urile pe care deja vi le-am semnalat.


Paleta și trusa de culori a artistului


În prim plan, un autoportret. Alături, în stânga, un tablou reprezentând-o pe soția artistului, Maria Danciu.


După cum v-ați dat seama, atelierul a devenit el însuși o expoziție personală. De asemenea, ați putut remarca câteva dintre marile opere ale artistului, cele care tratează temele sale preferate: ciobănași, țărăncuțe, care cu boi, dorobanți, peisaje...

De cum ieși din atelier, în față se deschid două încăperi, cele destinate bibliotecii și sufrageriei.


În bibliotecă sunt aliniate multe cărți rare, Nicolae Grigorescu fiind un colecționar pasionat.

În vitrina din stânga, un jurnal deschis: Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Alexandru VLAHUȚĂ


Al. Vlahuță, I.L.Caragiale și B. Șt. Delavrancea
(Imagine captată de pe net)
Între corpul bibliotecii și vitrină se află un suport care susține o cunoscută fotografie, cea reprezentându-i pe trei mari titani ai literaturii române, buni prieteni ai pictorului: Alexandru Vlahuță, I.L. Caragiale și Barbu Ștefănescu Delavrancea. După tablourile din spatele scriitorilor, aș putea trage concluzia că fotografia a fost realizată în atelierul pictorului. Dar, dacă mă uit atent la măsuța la care stau cei trei, plasarea aș face-o în sufragerie.





În stânga, un tablou realizat de Maestru, copie după o lucrare de-a lui Giorgione, „Martiriul Sf. Sebastian”.





Tapiseria.
La măsuța de alături bănuiesc că stăteau cei trei scriitori din fotografia de mai sus.

Vorbind despre Grigorescu colecționarul, tapiseria din imaginea din dreapta stă mărturie pasiunii cu care maestrul se dedica acestei preocupări. Tapiseria, realizată, se pare, prin secolul XVII,  într-un atelier francez, a fost vândută la un moment dat, din motive speculative, decupată în două, doar una din părți ajungând în posesia pictorului român. După nouă ani de cercetări și căutări asidue, artistul a reușit să descopere la Florența și cealaltă jumătate, readucând astfel lucrarea la forma ei inițială.




Tot în sufragerie mi-a atras atenția o sobă din ceramică glazurată pe care, recunosc, nu m-am putut abține să nu o mângâi, admirativ. Nu m-a văzut nimeni! 







Urcând o scară de lemn, se ajunge la etaj, de unde, dintr-un holișor, se pătrunde în dormitorul artistului. Mai sunt două camere în care accesul nu este permis, una dintre ele aparținându-i soției lui Grigorescu.




Revenind la pasiunea de colecționar a artistului, pe hol se află o vitrină din care mi-au atras atenția o sabie japoneză și o statuetă a lui Buddha.  







Dormitorul impresionează prin simplitate și modestie. O cameră mică (ca toate, de altfel, exceptând atelierul), cu mobilier puțin, strictul necesar.

Elementul central, patul, este din fier, prevăzut cu rotile, putând fi astfel mutat cu ușurință, în funcție de necesități.





Pe scrin pot fi văzute fotografiile Elenei Grigorescu (stânga), sora și a lui Gheorghe Grigorescu (dreapta), fiul artistului.


Ca de foarte multe ori, mi-am dat seama că voi fi nevoit să revin. Este genul de loc care mă copleșește (în sensul bun), care, pentru mine, are un magnetism deosebit. Vă rog să nu mă judecați greșit, dar... parcă am avut onoarea de a făce cunoștință cu marele pictor și acum vreau să-l cunosc mai bine, să ne împrietenim.

miercuri, 27 martie 2019

ITINERARII CANADIENE 13. MONTRÉAL-CARTIERUL CHINEZESC

9 septembrie 2017.
Cartierul chinezesc. Strada Gauchetière
O mai veche curiozitate mă îndemna ca, înainte de a mi se termina vacanța, să trag o raită și prin Cartierul Chinezesc. Mă așteptam să descopăr o lume deosebită (exotică, pentru a fi onest cu dumneavoastră), în care să regăsesc parfumurile orientale de care mă îndrăgostisem cândva, când am vizitat India. 
Magazin de suveniruri




Chinezii au venit în Canada prin anii 1860, pentru a lucra în mine și în căile ferate. Încă de atunci, ei s-au stabilit pe strada Gauchetière, unde au pus bazele cartierului care le va purta numele. Chiar dacă, între timp, numărul rezidenților chinezi s-a diminuat considerabil, cartierul a rămas, adăugând metropolei un plus de diversitate și originalitate.
De o parte și de alta a străzii Gauchetière sunt înșirate tot felul de magazine de suveniruri și restaurante cu specific chinezesc.
Turiști pe strada principală. În plan îndepărtat, pe stânga, cu acoperiș
portocaliu, restaurantul la care am servit masa.




Bineînțeles, la început, plin de entuziasm (și avânt), am intrat în mai toate prăvăliile care mi-au ieșit în cale, dar... am ieșit cam dezumflat: mărfuri asemănătoare cu cele din magazinele similare din România și de o calitate la fel de slabă - mă refer, în primul rând, la ceramică, cea care făcea obiectul interesului meu de turist.





M-am rezumat la achiziționarea câtorva obiecte necesare ședințelor de masaj ale soției și a încă câtorva nimicuri.



Membri ai comunității Fallun Dafa aflați într-o postură clasică de meditație




Pot spune că, cea mai plăcută surpriză, după decepția provocată de magazinele de suveniruri, a fost întâlnirea cu membrii comunității Falun Dafa (cunoscută și ca Falun Gong). Șase practicanți, de vârste diferite, femei și bărbați, ocupau centrul Pieții Sun Yat-Sen, așezați în postură de lotus și meditând. În fața lor, două pancarte de prezentare și un stand cu pliante care se ofereau gratuit.

O doamnă îmbrăcată modest, dar plăcută la vorbă, dădea explicații doritorilor de informații suplimentare.


Falun Dafa mi-a reținut atenția din cel puțin două motive: în primul rând, este o disciplină care militează pentru regăsirea în sine a individului și, în al doilea rând, pentru că eram la curent cu opresiunile la care sunt supuși membrii săi, de către guvernul chinez. Cuvântul „opresiuni” este prea sărac în semnificații pentru a putea cuprinde toate ororile pe care le suportă membrii acestei comunități pașnice. În urmă cu mai mulți ani, am semnat și eu o petiție în favoarea Falun Dafa. Până de curând, petiția putea fi semnată intrând pe: www.dafoh.org

Practicanții Falun Dafa își găsiseră locul de meditat alături de magazinul cu suveniruri-obiecte de artă, din fața căruia, așezat pe un soclu confortabil, domina Piața cu privirea-i severă, bustul lui Sun Yat-Sen, om politic și revoluționar chinez, despre care se afirmă, adeseori, că ar fi „tatăl Chinei moderne”. De altfel, Piața îi și poartă numele.
De data aceasta, vizitând magazinul cu obiecte de artă, ne-am confruntat cu o altă problemă: prețurile. Ajutându-mă și de argumentul că am putea avea probleme la îmbarcarea în avion... ne-am rezumat la achiziționarea câtorva vederi. 


Din loc în loc te întâmpina câte un trubadur stradal
Cum spuneam, magazin lângă magazin și restaurant lângă restaurant. Turiști să fie. Erau.

Am tras și noi la o terasă și, când ne-am uitat în galantarele cu mâncare, ne-a fost foarte greu să alegem ceva. Nimic nu semăna cu sărmăluțele cu mămăliguță de la noi de acasă. Am mâncat ceva - nu ne-ntrebați ce - și... ne-a plăcut!





Intersecție. În stânga, strada pe care se concentrează Cartierul Chinezesc. 
Vedere de-a lungul străzii Saint-Urbain








Perpendicular pe ea, strada Saint-Urbain se prezintă într-o cu totul altă arhitectură. Aici, așezați pe o bancă, obosiți după atâta alergătură, am așteptat-o pe nepoata mea să vină să ne ducă în alt capăt al metropolei. Mai aveam ceva programat pentru acea zi.


Cartierul Chinezesc din Montréal are suficiente atu-uri cu care să atragă turiștii: culoare și parfum local (figurativ vorbind, bineînțeles), suveniruri variate și ieftine, mâncare exotică (pentru noi, europenii), gustoasă și la fel de accesibilă. Și, dacă mai întâlnești și un grup de practicanți Falun Dafa, poți afirma că ai plecat mai bogat. Din mai multe puncte de vedere. 
Sunt suficiente câteva ore pentru a te dumiri și a-ți satisface toate curiozitățile.









Va urma: Parc du Mont Royal.

duminică, 6 ianuarie 2019

CLISURA DUNĂRII

Decebal, regele dacilor
Cred că nu greșesc atunci când afirm că, basorelieful reprezentând chipul regelui dac Decebal, sculptat în stâncă, pe malul Dunării, între localitățile Eșelnița și Dubova, reprezintă principala atracție turistică a zonei. Și aceasta, nu pentru că frumusețile naturale pe care fluviul Dunărea ni le oferă în zona „Cazanelor” și-ar fi pierdut din farmec, ci pentru că basorelieful cu pricina a devenit un reper la fel de atractiv și care mai prezintă avantajul că este ușor accesibil, pe șosea, cu autoturismul. În orice caz, de când s-au încheiat lucrările la monument, turismul a explodat în zonă.

După Eșelnița. Înainte de Cazanele Dunării.
Lucrarea, realizată la inițiativa omului de afaceri și istoricului Iosif Constantin Drăgan, impresionează atât prin subiectul ales - Decebal, regele dac - cât și prin monumentalitatea ei: înălțime: 55 m.; lățime: 23 m.; lungimea ochilor: 4,3m.; lungimea nasului: 7m.; lățimea nasului: 4m. La realizarea monumentului a lucrat, în condiții extrem de grele, o echipă formată din 12 sculptori-alpiniști, coordonată de sculptorul Florin Cotarcea.
Nici poziționarea lucrării nu a fost lăsată la voia întâmplării, ea fiind ridicată chiar în fața unui alt reper istoric, Tabula Traiana, ridicată din ordinul împăratului roman Traian, pentru a marca victoria asupra regatului dac în urma războului din anii 105-106 și aflată pe malul sârbesc.

Părăsind Orșova și, pentru o porțiune mică, și malul Dunării, drumul șerpuiește, provocator, prin zone de o frumusețe greu de egalat și care alternează cu așezări omenești. Până la Eșelnița, acolo unde șoseaua se îngemănează din nou cu cursul bătrânului fluviu. Trec cu vederea calitatea asfaltului.

M-am îmbarcat





În zonă, după ce te-ai săturat să admiri (de aproape) lucrarea monumentală reprezentându-l pe Decebal, ești tentat atât de tonetele cu suveniruri, cât și de „comandanții” care te invită pe navele lor pentru a-ți arăta frumusețile naturale ale Dunării în zona Cazanelor. Plimbarea durează aproximativ o oră și tariful este decent: 25-30 lei/pers.

Podul Mraconia traversează golful cu același nume









Podului Mraconia, care traversează golful cu același nume, i se atrebuie, uneori, numele marelui rege dac, Decebal, al cărui chip domină zona și atrage ca un magnet.

Imediat ce s-a desprins de chei, comandantul manevrează în așa fel ambarcațiunea, încât să permită turiștilor să admire de la distanță podul.
Colaj: Mănăstirea Mraconia










La puțină vreme, pe dreapta, pe un colț de stâncă înfipt îndrăzneț în apele parcă fierbânde ale Dunării, se zărește „Mănăstirea Mraconia”.

Am folosit ghilimele deoarece, pentru actuala construcție, termenul este, oarecum, impropriu. Mănăstirea Mraconia (cea originală) avea o cu totul altă poziționare, undeva pe valea Mrăcuniei și a fost distrusă în timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1792).

Actuala construcție a fost ridicată în anul 1993 pe locul unde, cândva, a fost un punct de observație și dirijare a vaselor. 












Pe malul sârbesc, unul din multele tuneluri care perforează muntele. Locurile sunt foarte frumoase - știu, pentru că am trversat de mai multe ori zona, în excursiile făcute prin fostul spațiu yugoslav.

Mirifica Dunăre în zona Cazanelor Mici

Dubova

Cazanele Mari
Ni se arată intrarea în Peștera Ponicova
La întoarcere, am bifat încă două repere spectaculoase: Peștera Ponicova și Grota Veterani.

Accesul în Peștera Ponicova, cea mai mare peșteră din Defileul Dunării, se poate face atât de pe uscat, cât și de pe Dunăre, cu barca. Noi ne aflam în acest al doilea caz. Doar ne-am apropiat de intrare, vizita peșterii nefiind cuprinsă în programul excursiei.

Câteva din informațiile primite de la ghid: galeriile străbat masivul muntos Ciucaru Mare și se întind pe o lungime de 1660 m., cu ieșire în Dunăre.

În înregistrarea care urmează, chiar pe la început, se poate vedea intrarea în Peștera Ponicova. Apoi, comandantul și-a continuat drumul în aval, spre Grota Veterani.

Ce să spun: locul este superb! Combinația apă-munți din zona Cazanelor, vizionată din imediata apropiere a suprafeței apei, naște în ființa turistului simțiri greu de egalat și de... descris. Afirmația este cât se poate de onestă - credeți-mă: fac eforturi să găsesc cele mai potrivite formulări pentru a descrie frumusețile zonei.
Sus: scurtă descriere și istoric a Peșterii Veterani.
Jos: intrarea în peșteră




Am urmat cursul Dunării în aval și, nu după numai vreo 500 de metri, am ajuns la Grota Veterani.

Este considerată o peșteră de mici dimensiuni (lungime = 87m.), dar poziția ei strategică (acces doar de pe apă) și mărimea camerei principale au reprezentat caracteristicile care au făcut-o râvnită de toți cei care doreau să supravegheze zona.

Interior Grota Veterani
De-a lungul istoriei ei milenare (aprox. 4000 de ani), peștera a cunoscut mai multe utilități: dacă dacii au considerat-o ca fiind sanctuarul zeului Zamolxe, în alte vremuri fiind un simplu sălaș pentru animale, turcii și austriecii și-au disputat-o ca fortificație militară.










De altfel, numele îi provine de la generalul austriac de origine italiană Friedrich von Veterani, cel din ordinul căruia s-a dispus fortificarea peșterii în vederea rezistenței în fața atacurilor otomane.

La intrare a fost amenajat un mic ponton, prevăzut cu o scară destul de abruptă și care, cu un mic efort, poate fi folosită de majoritatea tutriștilor.

În partea superioară în peșteră este prevăzută o fereastră săpată în munte și care a fost folosită atât ca punct de observare, cât și ca loc de tragere - trupele austriece și-au fixat aici o mitralieră în timpul luptelor cu otomanii.
Înregistrarea de mai sus surprinde manevrele comandantului pentru tragerea la ponton, în vederea vizitării (cu ghid) Grotei Veterani.






Gata, comandantul a primit ordin să se retragă la bază. Pe chipurile turiștilor se pot descifra sentimente diferite. Și totuși, parcă ar mai trebui ceva...


Da, parca n-am vrea să se mai termine voiajul. Nu-i nimic, peste câteva zile avem programată o nouă aventură la bordul ambarcațiunii prietenului nostru Andi Oancea. Și tot pe Dunăre.

Regele Decebal, sever, ne face părtași la durerea sa: „Voi chiar ați crezut că ne-au învins romanii?!”

Nici soția nu este mai îngăduitoare: „Dragă, eu vreau să revenim cât mai curând aici!”

duminică, 16 decembrie 2018

CĂLĂTOR PRIN BALCANI - TIRANA, ALBANIA

Piața Skanderbeg din Tirana
Când am programat vacanța pentru vara lui 2018 și când, studiind harta, am constatat că Tirana, capitala Albaniei se află foarte aproape de Ohrid,  doar la „o aruncătură de băț” de vreo 140 de km., fără a sta prea mult pe gânduri, am și luat decizia de a-mi satisface o mai veche curiozitate, aceea de a vizita capitala unuia dintre cele mai controversate state ale defunctului „lagăr socialist”. Soția, împărtășindu-mi entuziasmul (și curiozitatea), a îmbrățișat imediat ideea.
Colaj cu Piața Skanderbeg
Pentru a-mi înțelege mai bine mobilul acestei curiozități, o să vă relatez un fapt banal, dar caracteristic sfârșitului anilor '80. Lucram la Șantierul Naval din Brăila și, în plină criză economică ce o resimțeam cu toții la nivel de familie, dar și de totală lipsă de informații (exceptând, bineînțeles, publicațiile centrale ale Partidului Comunist), în cadrul unei ședințe de îndoctrinare în care un tip (securist, probabil) cu un discurs bine închegat ne-a prezentat situația politică la zi, la final ne-a încurajat să punem întrebări. Nedându-mi seama (sau inconștient, fiind) de capcana întinsă, m-am trezit interesându-mă de situația din Albania, de motivele pentru care a fost marginalizat acest stat și conducătorul ei, tovarășul Enver Hodja, în cadrul „lagărului socialist”. De unde ați scos-o pe asta cu „lagărul socialist”? - m-a întrebat, cu o mirare mimată fals, interlocutorul meu. Poate ați vrut să spuneți: „blocul statelor socialiste” - a continuat el. În toată presa centrală, aceasta este expresia folosită! - am încercat să-mi susțin corectitudinea formulării întrebării. Vă înșelați profund, domnule inginer! - mi-a replicat acesta, tăios. Mi-am dat seama că depășisem limitele permise. De altfel, nici tonalitatea de la final nu mai permitea replici. Da, cu siguranță, m-am înșelat... - am îngăimat, într-un sănătos spirit de conservare, reluându-mi cuminte/disciplinat, locul.

Statuia ecvestră a eroului național, George Kastrioti,
cunoscut sub numele de Skanderbeg 
Înainte de toate, doresc să fac câteva precizări cu caracter general.

  • de cum am trecut granița, am rulat doar prin munți - peisaje frumoase, drumuri acceptabile;
  • Tirana este groaznică pentru automobiliști - aglomerație mare, nu se respectă reguli elementare de circulație; 
  • oameni amabili, plăcuți, întotdeauna pregătiți să-ți dea o informație utilă;
  • niciodată și nicăieri nu am trăit senzația nesiguranței;
  • am avut parte de o cazare excepțională chiar în centru, la un tarif modic (un spațiu care includea, practic, două apartamente: două rânduri de dormitor și baie, mari, separate între ele, la care se adăuga o cameră de zi/bucătărie complet dotată și o terasă imensă) - 100 € pentru două zile. În tariful acesta a fost cuprins un mic dejun tipic italienesc pentru patru persoane și parcarea pentru două zile.
    Artezienele ce țâșnesc direct dintre plăcile de gresie, sunt loc de răcorire
    și de hârjoană pentru copii
Încă de când orbecăiam în căutarea destinației pentru cazare (GPS-ului meu îi lipsea harta Tiranei!), din mersul mașinii am remarcat imensitatea pieții dominate de statuia ecvestră a lui Skanderbeg (la momentul respectiv mă bazam doar pe intuiție). Curiozitatea era prea mare pentru a nu o satisface imediat după ce ne-am cazat și ne-am primenit.
Piața Skanderbeg, cred că reprezintă principala atracție turistică a celor care vin pentru prima dată la Tirana. Atrage atât  prin mărime, cât și prin perspectiva pe care ți-o oferă, făcând ochii roată, de îndată ce ai ajuns în centrul platoului: statuia amintită, Opera, Moscheea Et'hem Bej, Muzeul Național de Istorie, Banca Albaniei, primăria și alte clădiri administrative, o instalație de călușei. 

Palatul Culturii găzduiește Opera și Biblioteca Națională





Teatrul Național de Operă și Balet din Albania, înființat în anul 1953, a funcționat inițial în cadrul Academiei de Muzică și Artă din Albania, în prezent fiind găzduit de Palatul Culturii.
Construirea Palatului s-a făcut la dorința lui Enver Hodja, iar piatra de temelie a fost pusă de către liderul de la Kremlin și prietenul de-atunci al dictatorului albanez, Nikita Sergheevici Hrusciov (1953).
Pentru eliberarea terenului din inima capitalei albaneze, au fost demolate vechiul bazar și moscheea lui Mahmud Muhsin Bey Stermasi.


Muzeul Național de Istorie





Impresionat de perspectiva vastă pe care Piața Skanderbeg ți-o oferea, ajuns acasă mi-am dat seama că au fost repere pe care doar le-am imortalizat pe retina aparatului de fotografiat - simple repere?! - fără a fi conștient însă de importanța lor. Așa s-a întâmplat și cu Muzeul Național de Istorie - i-am remarcat fațada, am fotografiat-o - dar... doar atât. Și ce mult mi-aș fi dorit să intru, ce multe informații mi s-ar fi deslușit dacă i-aș fi trecut pragul!
Inaugurat la 28 octombrie 1981, muzeul este organizat pe câteva pavilioane importante: Pavilionul Antichității, Pavilionul Evului Mediu, Pavilionul Renașterii, Pavilionul Independenței, Pavilionul Iconografie, Pavilionul Războiului de Eliberare Națională Antifascistă, Pavilionul Terorii Comuniste și Pavilionul Maica Tereza.






Cercetând în mod repetat zona, mi-a reținut atenția un tablou-expoziție, avându-l ca figură centrală pe eroul național, Skanderbeg, și reprezentările sale pe bancnotele și monedele albaneze de-a lungul timpului. Tabloul se afla expus în fața Băncii Albaniei.



Perspectivă spre moscheea Et'hem Bej, statuia ecvestră a lui Skanderbeg și călușei
Depășind marea suprafață placată cu gresie, dincolo de statuia ecvestră a eroului național, am ajuns într-o zonă cu mai multe clădiri guvernamentale, concepute parcă de mintea aceluiași arhitect. Culorile vii le dau o alură veselă, plăcută, chiar dacă intuiția îmi spune că sunt construite în perioada regimului comunist totalitar.
Teatrul Național Și Teatrul de Păpuși (dreapta-jos)
N-am înțeles atunci ce găzduiește clădirea pe care am fotografiat-o, dar, studiind mai târziu „Google Map”, am tras concluzia că ar fi vorba de Ministerul Industriei și Energiei. Singura clădire care avea paznic la intrare.
Interesantă este și placa postată pe fațada clădirii. Utilizând „Google Translate”, am obținut următorul text: „La 17 iulie 1943, o unitate de gherilă din Tirana a condus acțiunea în cadrul ministrului culturii guvernului traficat și a luat niște matematici și alte materiale pentru nevoile presei partidului.” Nu am înțeles mare lucru din această traducere. O pot doar interpreta. Ce știu sigur: Partidul Comunist a fost înființat în anul 1941 și a preluat puterea în noiembrie 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Informația inițială, cum că cele mai importante repere demne a fi vizitate de turistul venit pentru prima oară la Tirana, se află în zona centrală, a fost confirmată de realitatea descoperită la fața locului. Nici Teatrul Național nu s-a îndepărtat de la această reguulă, el aflându-se pe aceeași linie cu Palatul Culturii și Moscheea Et'hem Bej, dar și vizavi de... Ministerul Afacerilor Interne.
Observând colajul din dreapta, fotografia de sus, putem concluziona că Teatrul se bucură de o construcție nouă, identică (cel puțin la exterior) cu cea veche.
Intrarea în Bunk'Art 2. În plan îndepărtat se observă clădirea
Ministerului Afacerilor Interne (dreapta) și cea a Teatrului Național (stânga).




Un reper care mi-a produs fiori: Bunk'Art 2. Aflat în imediata apropiere a clădirii Ministerului Afacerilor Interne, forma sa curioasă nu are cum să nu atragă atenția turistului. Doar că, imediat după ce am intrat, încă înainte de a coborî scările, intuind unde mă aflam, mi s-a cam stins avântul de a vedea (nu de a cunoaște!).
Cupola, la interior, ne arată chipurile câtorva dintre victimele
„Sigurimi” - „Siguranța” statului totalitar albanez






Urma să mi se confirme supoziția: Bunk'Art 2 este un muzeu care redă istoria Ministerului Afacerilor Interne a Albaniei de la 1912 până în 1991, acordând o atenție deosebită ororilor săvârșite de „Sigurimi” - poliția politică ca principala armă de persecuție a regimului lui Enver Hodja.
Construcția subterană, în perioada regimului totalitar, era folosită ca buncăr antinuclear de către organele Ministerului de Interne.
În ce privește vizitarea, hotărârea mea fusese luată încă de când am văzut chipurile care mă priveau de pe plafonul buncărului și care-mi aminteau de imaginile similare pe care le-am văzut la Sighetul Marmației. Martiri albanezi, frați de suferință ai martirilor români. Și câți or mai fi având și celelalte popoare cărora li s-a impus o lege care nu era a lor!
NU AM INTRAT!



Marcat, am ieșit la lumină. Aveam nevoie de ceva care să-mi schimbe dispoziția. Din fericire, nu a trebuit să fac niciun efort: pe strada care unește buncărul de Ministerul de Interne, câțiva copii se jucau nepăsători, sub supravegherea unor părinți cât se poate de destinși. Alt cuplu însoțit de un copilaș venea înspre mine, un bunic mergea spre teatru...
Ce încărcătură negativă stăpânea subsolul!
Câtă pace și relaxare la suprafață!

Cu siguranță, albanezii s-au rupt de trecut!

Muzeul Național de Artă/Galeria Națională de Artă


Urmând o linie imaginară, având la un capăt Palatul Culturii, continuînd cu Moscheea Et'hem Bej, Primăria, Bunk'Art 2 și Teatrul Național, la celălalt capăt vom întâlni Muzeul Național de Artă și, în fața sa, Pavilionul Reja.

Mult m-am bucurat când, trecând pe lângă copiii din fotografie și continuîndu-mi plimbarea, am descoperit Muzeul Național de Artă - făcea parte din proiectul meu de turist prin Tirana.

Am intrat. Un hol mare din care urca o scară largă la primul nivel. Dacă nu ar fi fost o construcție geometrică, aș fi folosit epitetul „monumentală” - s-ar fi potrivit. Intrarea: 200 Leka, adică, aproximativ 1,5€.

Temă: revoluția





Urcând scările, am constatat că Galeria este găzduită de două săli mari de expoziție, situate pe două nivele.

Trebuie să recunosc: am fost dezamăgit de ceea ce am văzut. Nu neapărat de calitatea lucrărilor (nici nu sunt un specialist), cât de  tematica lor: parcă mă aflam într-o expoziție tipică perioadei proletcultiste.


Temă: munca










Revoluționari care pun patria înaintea oricăror interese, conducători iubiți ovaționați, oameni mergând fericiți la câmp...

Țărani, muncitori, soldați și elevi, femei, bărbați și copii, forță în brațe și hotărâre pe chip, viitor luminos...

Îmi sunt familiare temele acestea, parcă le-am mai văzut undeva...








Ambele săli de expoziție prezentau același tip de lucrări. Sălile difereau doar prin materialul cu care era acoperită pardoseala: una cu gresie, cealaltă cu parchet.

Repet: nu am pretenția de a face afirmații legate de calitatea lucrărilor expuse, eu fiind doar un iubitor al artelor plastice. În schimb, pot spune dacă ceva mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut. Cu siguranță, de data aceasta am fost invitat într-o expoziție cu tematică proletcultistă, fără a fi avertizat. De aici și dezamăgirea mea. Doamna care mi-a tăiat tichetele la intrare mi-a explicat că, pentru moment, Galeria este în reabilitare și că fondul de lucrări al Muzeului este mare, variat și valoros. Poate voi reveni.
Pavilionul „Reja”






Abia după ce am ieșit am observat, pe suprafața verde din fața Muzeului, Pavilionul Reja. O lucrare abstractă care mi-a trezit curiozitatea catalogând-o ca fiind ciudată. Dar și plăcută vederii.

Nu sunt un ciudat
În link-ul pe care l-am indicat, mi se dă de înțeles că „reja” ar însemna „nor”. Pot spune că autorul, arhitectul japonez Sou Fujimoto, și-a atins scopul: „am văzut” „norul”.








Am intrat în „nor”. Curios: ținând cont de disconfortul termic de afară, mă așteptam ca, în interior, să mă sufoc de căldură. Dar nu, „norul” m-a primit într-un climat specific, răcoros.

Se spune că, cine vine la Tirana și nu se fotografiază în „nor”, este un ciudat. Ei, eu nu am fost!

Este un loc potrivit pentru întâlniri, discuții, relaxare.

Seara, după ora 20.00, se distribuie filme









Aici se organizează evenimente culturale (întâlniri cu artiștii, expoziții în aer liber, spectacole diverse).

Vara, în fiecare seară, după ora 20.00, se distribuie filme. Nu am fost pe fază. Dincolo de valoarea filmului difuzat, cred că senzația trăită este cea care contează mai mult.
Catedrala „Învierea lui Cristos”










Tot în zona centrală am descoperit și clădirea impunătoare care găzduiește noua Catedrală Ortodoxă „Învierea lui Cristos”.

M-a uimit arhitectura exterioară: la o primă privire, am crezut că am de a face cu o moschee. Și construcția principală, și clopotnița, asta sugerau. Apoi... am observat „crucea”.

Oricum, ansamblul este impunător, spectaculos - mi-a plăcut.



Interiorul confirmă destinația anunțată: pictură murală, iconostas. Schelele ridicate sugerau că la pictura murală se lucra încă.

După anii de grea persecuție a bisericii ortodoxe din timpul regimului comunist totalitar (Biserica Ortodoxă Albaneză a fost desființată), în anul 2012 s-a terminat construcția noii biserici. Concepția arhitecturală parcă s-ar dori a fi un semnal de pace și înțelegere între cele două religii majoritare: aproximativ 59% musulmani și 17% creștini.





Centrul Tiranei este caracterizat de bulevarde largi, străjuite atât de clădiri impunătoare, cât și de construcții mai mici, dar frumoase, într-o armonie ce încântă ochiul.




Stânga: o frumoasă reprezentare stilizată a albanezului.
Dreapta-mijloc: clădirea Ministerului de Interne




Revin asupra unei idei de la început: circulația autoturismelor ar putea fi caracterizată printr-un cuvânt destul de dur, „haotică”, conducătorii auto bazându-se mult pe îndrăzneală, tupeu și reflexe.

Surprinzător, am observat multe autoturisme electrice, chiar și taximetriștii fiind dotați cu o astfel de tehnică.

Supermarket-uri în care abundă marfa de proveniență italiană. Brânzeturi, preparate din carne, pește, băuturi alcoolice și răcoritoare, fructe și legume, produse ambalate și vrac, toate aduse pe calea apei, cel mai probabil. De altfel, chiar proprietara apartamentului pe care l-am ocupat, ne-a confirmat că foarte mulți italieni au deschis afaceri în Tirana.




Parcuri, spații verzi, alei destinate doar pietonilor, terase în aer liber, vânzători ambulanți de suveniruri, artă stradală, mulți turiști.

Foarte frumoasă această stradă destinată recreerii. Liniștită și ofertantă. Pe partea dreaptă, multe terase în aer liber.









La terasa aceasta se puteau servi: pizza, înghețată, prăjituri și răcoritoare.

Fiind după un traseu mai lung, de vizitatori care nu vor să rateze niciun detaliu, începusem să resimțim oboseala. Așa că am comandat o... bere albaneză. Care s-a dovedit a fi foarte bună, nu numai rece!
Fetiță aflată în misiune umanitară








Ne-au reținut atenția două fetițe care umblau printre mese și comercializau niște prăjiturele făcute chiar de ele. Din câte am înțeles, făceau aceasta pentru a strânge fonduri pentru niște copii aflați în dificultate.

Am plătit 100 Leka (vreo 4 lei) pentru o punguliță cu fursecuri foarte bune. Le-am mâncat cu foarte mare plăcere.

De câte ori privesc această fotografie îmi întăresc convingerea că noi, oamenii, avem, totuși, viitor pe planeta Pământ, că Dumnezeu, aplecându-se spre aceste ființe inocente, ne trimite semne și imbolduri de a fi mai buni, mai toleranți, mai iubitori de semeni.

Decorul crea o atmosferă familială
N-ar fi complet turul prin Tirana, dacă nu aș  relata câte ceva și despre oferta din restaurante. În afara teraselor amintite, există tot felul de tonete de unde se poate servi o mâncare gen fast food, la prețuri modice.




În prima seară, plimbându-ne prin centru, mânați fiind și de un interes major în găsirea unui restaurant decent, înainte de a ajunge la multitudinea de terase care ne făceau cu ochiul de la distanță, un ospătar cu talent la vorbe ne-a ademenit în micul și cochetul său local. Am fi dorit să servim masa undeva afară, dar omul a fost insistent, asigurându-ne că are aer condiționat și că o să ne simțim bine.

Noul nostru prieten, ospătarul albanez
Da, avea aer condiționat și interiorul asigura o atmosferă cât se poate de plăcută. Nu am servit masa în aer liber, dar a compensat prin decorul specific albanez în care am fost invitați.



Ca de obicei, am comandat mâncare și bere autohtonă. Până să fie gata preparatul, noul nostru prieten ne-a așezat dinainte, o dată cu berile, o salată... grecească(?!) Pe care o vedeți în colajul de mai sus.

Când a fost adus preparatul recomandat, pofta și foamea atinseseră niște limite atât de greu de controlat, încât am uitat să mai facem fotografia de rigoare. Oricum, acum, după ce am călătorit și în Grecia, și în Turcia, și în Albania, și în mai multe țări din spațiul ex yugoslav, pot spune că, cel puțin la nivelul restaurantelor obișnuite (le exclud pe cele de lux, deoarece nu le-am frecventat din motive obiective), există mai multe feluri de mâncare asemănătoare, înrudite, probabil, dar cu denumiri specifice locului.


Am plecat cu o impresie bună din Tirana. Cu multe concluzii favorabile: cazare excelentă și ieftină, mâncarea, la fel, un centru spectaculos în care se concentrează majoritatea reperelor turistice demne de a fi vizitate, oameni amabili și săritori. Pentru zona centrală ar fi suficiente două zile de sejur. Dar sunt convins că Tirana are multe alte puncte de atracție pe care eu nu le-am descoperit. Iar Albania, prin relieful său variat și climatul diferit de la o zonă la alta, cu certitudine, are multe de oferit turistului dornic de aventură și care știe să exploreze.

La minusuri: circulația haotică prin capitală (până acolo a fost bine) și prețul mare la combustibil.