miercuri, 7 iunie 2017

BRĂILA - GRĂDINA MARE

Intrarea în Grădia Mare - perspectivă
Pe 20 ianuarie 2017 s-au împlinit 649 de ani de la prima atestare documentară a localității Brăila.
Un oraș ce a cunoscut mari perioade de dezvoltare economică în vremuri de bună cârmuire.
Români, greci, turci, tătari, evrei, țigani, ruși, bulgari, ucrainieni, armeni - toate aceste etnii s-au stabilit și au conviețuit în bună pace de-a lungul secolelor pe aceste meleaguri, ducând la formarea unei populații omogene, sănătoase și frumoase. De altfel, brăilencele sunt renumite ca fiind cele mai frumoase fete/femei din România.
Deci, când coborâți din tren în gară, din autocar sau autoturism în centrul orașului, înainte de toate să vă uitați după cele mai frumoase fete din țară!

Dar, reperul de azi îl reprezintă Grădina Mare, situată în zona centrului vechi și care este dispusă deasupra celebrelor (și secretelor) hrube construite de către turci în perioada în care Brăila era raia turcească și care traversau orașul dintr-o parte în alta. Rolul acestor hrube era unul strategic, de adăpost al oamenilor și alimentelor pe timp de război. De asemenea, permiteau trupelor deplasarea rapidă de la un aliniament militar la altul. În timpul perioadei comuniste mare parte din aceste hrube au fost distruse premeditat de către autorități.

Grădina Mare sau Grădina Împărătească cum a fost denumită în planul Riniev la 1830, ocupa, inițial, 60 de hectare de-a lungul malului înalt al Dunării.

Repere de marcat în timpul plimbării prin Grădina Mare: Castelul de Apă, Chioșcul Muzicii, Casa Memorială Panait Istrati, Restaurantul Privighetoarea, ceasul de flori, fântânile arteziene și cele câteva statui realizate de câțiva din cei mai mari sculptori români.  
Castelul de Apă



Castelul de apă a fost construit în perioada 1912-1913 din necesitatea de a asigura populației Brăilei necesarul de apă potabilă.
Castelul (30,5 m. înălțime) adăpostește la interior un rezervor cu o capacitate de 2000 mc.
În 1982, pierzându-și utilitatea inițială, castelul a trecut în serviciul public, fiind transformat în restaurant.
În acest moment (imaginea din dreapta), castelul nu poate fi vizitat, el intrând într-o reabilitare despre a cărei finalizare nu am aflat nimic.
Imaginea din stânga este făcută în aprilie 2011, într-o perioadă în care copacii erau, în mare parte, golași.

Chioșcul Muzicii




Chioșcul Muzicii. Construcție din structură metalică, ornată în stilul Art Nouveau.
Ca și Castelul de Apă, Chioșcul Muzicii s-a realizat tot la inițiativa municipalității, dar cu câțiva ani buni mai devreme, pe la 1864 când, având în vedere că „singura distracție ce pot avea domnii orășani și mulțimea de străini ce se află în acest oraș, în timp de vară, se mărginește numai într-o grădină publică”, decide să angajeze o fanfară ce urma să încânte lumea cu muzica lor din chioșcul special amenajat. Nu lipseau din repertoriu valsurile lui Strauss sau „Valurile Dunării” de Ivanovici.

Casa Memorială „Panait Istrati”

În 1984, cu ocazia centenarului nașterii lui Panait Istrati (1884-1984), s-a decis să se amenajeze Casa Memorială „Panait Istrati” în fosta locuință a grădinarului, ce apare în planul din 1867, alături de bufet (actualul restaurant „Privighetoarea”) și seră.
Chiar dacă „Scriitorul vagabond” nu a locuit niciodată în această casă, alegerea decidenților s-a bazat pe faptul că Panait Istrati frecventa adeseori Grădina însoțit de prietenii săi.
Casa-muzeu adăpostește câteva dintre lucrurile personale ale scriitorului, piese de mobilier, manuscrise etc.
În imaginile alăturate: Casa Memorială „Panait Istrati!” - sus, iar mai jos, două instantanee de la una dintre întâlnirile de suflet organizate de Muzeul Brăilei în acest cadru-templu.
În imaginea din mijloc poate fi recunoscut Prof. Dr. Lucian Chișu (cu ochelari), un prieten bun al Brăilei și al brăilenilor.


Restaurantul „Privighetoarea”
Când m-am mutat, în 1978, la Brăila, una dintre primele atracții pentru tânărul căsătorit ce eram, a fost grădina de vară din Grădina Mare. Mici, bere și muzică populară live. Aer curat, copii ce alergau printre scaune și... țânțari.
Apoi, autoritățile timpului au ajuns la concluzia că era un loc desuet și, prin urmare, localul a fost închis. Credeți-mă, Grădina Mare și-a pierdut mult din strălucire. Nu are rost să vă povestesc că habar n-aveam de istoria și poezia locului, despre hrube, turci, biserici vechi, Panait Istrati, Chira Chiralina și Terente... Dacă nu mai erau micii și berea...
Între timp, s-a decis (tot autoritățile - nu mă-ntrebați care) ca, la adresa respectivă, să fie mutat Muzeul de Etnografie al Brăilei. O altă eroare: arta populară în locul micilor și a berii! Rar trecea câte un vizitator amețit de căldură pe-acolo. În curând, clădirea a intrat în paragină și exponatele au început să sufere!
Din fericire, într-un final s-a găsit soluția optimă: refacerea construcției printr-un proiect european și reintroducerea ei în circuitul alimentar public.

Izvor. Ciobanul și ciobănița






Izvor-grotă realizat în 1892. În 1984 au fost atașate cele două sculpturi, „Ciobanul” și „Ciobănița”.







Mihai Eminescu - bust




Mihai Eminescu - bust al poetului realizat de către sculptorul Dumitru Pasima.
În spate se poate observa impunătorul Castel de Apă.








Extaz








Extaz, bronz - lucrare realizată de către sculptorul Constantin Baraschi (1902-1966).










Panait Istrati - bust








Panait Istrati, bronz - lucrare realizată de sculptorul Oscar Han (1891-1976).










Nud









Nud, bronz - lucrare realizată de sculptorul Ion Jalea (1887-1960).








Trei buni prieteni brăileni: scriitorul Ion Meca, profesorul Aurel Furtună și caricaturistul Costel Pătrășcan

Era aprilie - primăvară. Nu era frig. Tocmai ne întâlniserăm cu amicul Panait Istrati și ne făcurăm cu niște pliante. Doar atât - nu prea a avut timp de noi. Cică era grăbit, urma să ia nu știu ce vapor. Și aș fi avut atâtea să-l întreb... 

Ne-am continuat plimbarea în căutarea unei grădini cu mici și bere.

Observație: întrucât nu sunt un tip suficient de citit, multe informații le-am cules din mediul virtual. De un mare folos mi-a fost lucrarea Prof. Ioan Munteanu, „Monumentele istorice ale orașului Brăila. Istorie ilustrată”. Dar, pentru a rămâne în spiritul adevărului, mărturisesc că am consultat și alte surse.

joi, 19 ianuarie 2017

Biserica lui Ștefan cel Mare din Borzești

Când eram mic, tata obișnuia ca, ori de câte ori ne duceam la bunica, la țară, să oprim la Borzești și să vizităm biserica ctitorită de mărețul voievod, pe la 1493-1494. Atunci am primit primele lecții de istorie și de patriotism de la bunul și dragul meu tată.
Satul Borzești (acum cartier al orașului Onești) este locul nașterii și copilăriei voievodului.
Legenda spune că miriștile Borzeștiului erau locul preferat de joacă al micuțului Ștefan și ai prietenilor lui cei mai buni. Jocul preferat: de-a moldovenii și tătarii. De regulă, Ștefan conducea grupul moldovenilor, iar în fruntea tătarilor era bunul său prieten, Mitruț. Ca de obicei, moldovenii îi învingeau pe tătari, iar șeful lor (al tătarilor) era spânzurat în stejarul ce se înălța falnic în mijlocul miriștii. Tot legenda spune că, într-o zi fatidică, după ce l-au spânzurat pe „tătarul” Mitruț, au năvălit adevărații tătari. Copiii n-au avut timp să-l elibereze pe prietenul lor, iar șeful tătarilor l-a săgetat de moarte pe prietenul viitorului domn. Ștefan a jurat că, de va trăi hanul până ce va ajunge el domn, îl va spânzura de același stejar. Acest lucru s-a întâmplat imediat ce Ștefan a preluat domnia Moldovei și a înfăptuit primele incursiuni de „cumințire” a tătarilor. Hanul tătar trăia și... Ștefan cel Mare și-a respectat jurământul.
Apoi, din lemnul stejarului, carbonizat, s-a construit o masă ce a fost pusă în altarul bisericii ctitorite de domnitor în amintirea prietenului său. Altarul se află chiar pe locul stejarului.
Vedere spre intrarea în biserică
Biserica a fost construită din piatră de râu, păstrând arhitectura moldovenească, specifică vremii. Hramul bisericii: Adormirea Maicii Domnului. Deasupra intrării se poate observa o pictură reprezentativă.
Aleea duce spre inhtrarea în biserică. În față, clopotnița.

Clopotnița este din lemn de stejar



















Inițial, am crezut că această clopotniță ocupă locul faimosului stejar. Recunosc, m-am înșelat. Noroc cu atoateștiutorul prieten GOOGLE.
De la intrare, printre copaci, se zărește biserica. În stânga, cimitirul. În dreapta, Muzeul de Cultură șin Artă Religioasă
În cimitir se află mormântul fiicei lui Vasile Alecsandri, Maria Bogdan (după soț), care a locuit în conacul din imediata apropiere, astăzi Restaurantul Stejarul din Borzești.
Muzeul deține numeroase cărți bisericești vechi, de o inestimabilă valoare istorică, culturală și religioasă.
Intrarea ce desparte pronaosul de naos.
Această foarte scundă intrare a fost concepută astfel încât să-i permită intrarea voievodului cu coroana așezată pe cap. Mai sunt și alte interpretări: de pildă, atunci când voievodul se afla pe jilțul său în biserică, oricine ar fi intrat ulterior, ar fi fost obligat să se aplece - voievodul știa să-și impună autoritatea!
În dreapta intrării se găsește o icoană veche, care ar fi fost vandalizată de tătari, într-unul din raidurile lor. Restul picturii interioare a fost refăcută de către maestrul Grigore Popescu.
Catapeteasma. Partea inferioară.
În centrul imaginii, în plan secund, se observă masa construită din lemnul faimosului stejar. Dedesubt, acoperită cu un covoraș, se găsește o groapă ce mai păstrează parte din rădăcina carbonizată de timp a stejarului.
Catapeteasma. Partea superioară.
Catapeteasma a fost turnată din piatră, o dată cu construcția bisericii și păstrează pictura originală.
Hramul bisericii: Adormirea Maicii Domnului

Un Grivei ce păzește intrarea bisericii ctitorite de marele Ștefan. Doar celor cu inima curată li se permite accesul în sfântul lăcaș!
Muzeul de Cultură și Artă Religioasă

Statuia domnitorului



















Nu se pune problema calificativelor. Locul are o puternică încărcătură emoțională și istorică. Pe de altă parte, Borzeștii, aflat pe malul Trotușului, oferă o priveliște minunată călătorului. Vizitați-l oricând, din primăvară până în toamnă, când soarele luminează puterrnic locul, iar păsăretul se lansează în minunate concerte, de fiecare dată în premieră absolută.
Cum v-am mai spus, pentru mine locul prezintă și niște conotații speciale. Aici, tata mi-a dat primele lecții de istorie și, mulți ani mai târziu, când el era trecut la cele veșnice, am fost aici și cu mama mea, bătrână și greu mergătoare. Ne-am amintit de tata, ne-am închinat, am pus niște acatiste și... nu mult timp după aceasta, mama a plecat după soțul ei iubit.
Poate... s-au găsit și cu Ștefan cel Mare! Sper ca ai mei să nu-i fi relatat ceva despre actualii noștri conducători! Ne mai trezim cu voievodul pe cap, acum, după mai bine de cinci sute de ani! Nu de alta, dar vederea mea gingașă n-ar suporta să vadă mulțimea pădurilor de spânzurători de care să atârne toți trădătorii de țară. După cum spune cronicarul, Ștefan era iute la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge. Am rămâne atât de puțini!

miercuri, 30 noiembrie 2016

ALBA IULIA, 1 DECEMBRIE 1918 - MAREA UNIRE

Mihai Viteazul - primul unificator al țărilor române
„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. - Vasile Goldiș, Cuvântarea solemnă la Adunarea Națională de la Alba Iulia.                                                                              

Regele Ferdinand
Regina Maria







11/24 decembrie 1918 - Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 - Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

 10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint — Germain — en — Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.

29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.
 4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).
Catedrala reîntregirii neamului de la Alba Iulia

Curtea interioară a catedralei








Busturile celor doi monarhi au fost postate în fața clopotniței, situată la intrarea în curtea catedralei.
Catedrala reîntregirii neamului de la Alba Iulia


În curtea catedralei, pe data de 15 octombrie 1922, a avut loc încoronarea primilor regi ai României Mari, Ferdinand și Maria. La manifestare au fost prezenți, de asemenea, prințul moștenitor Carol și soția sa, Elena.
Regele a preferat ca întreaga ceremonie să aibă loc în fața catedralei, și nu în interior, pentru a nu se crea confuzii în ceea ce privea apartenența sa religioasă.
Slujba religioasă a fost oficiată de către mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan.
Coroana reginei Maria a fost confecționată la o casă de bijuterii celebră din Paris, iar aurul (1,8 kg.) a fost donat de un proprietar de mină din munții Apuseni.
Regele și-a păstrat coroana de la 1881, confecționată din oțelul tunurilor turcești capturate la Plevna.

Trebuie să recunoaștem: am avut și conducători vrednici!

miercuri, 19 octombrie 2016

Sat Prohozești, comuna Poduri - BACĂU



În cursul lunii iulie a anului acesta, după amânări repetate și lipsite de sens, am dat curs invitației verilor mei de la Prohozești și... i-am vizitat. Bineînțeles, m-am simțit și, ca tot omul ce viețuiește pe malul Dunării, m-am deplasat în satul cu pricina însoțit nu numai de consoartă, ci și de doi somni respectabili, curățați și bine asigurați prin criogenie în lada frigorifică din dotare.
Vărul Costică și țuica de întâmpinare.
Ca tot moldoveanul gospodar și primitor, Costică și-a cinstit musafirii, încă de la sosire, cu tradiționala țuică făcută în casă. Ce vreau să remarcați: „fața de masă” așezată pe prispa casei vechi. (Era vremea protocolului, iar eu mi-am exprimat dorința de-a fi cinstit aici, pe prispa bătrânească, pe care mă refugiam în copilărie de gânsacii cei arțăgoși. Vizavi de aceasta, vărul meu și-a construit casă nouă.) De fapt, este un preș făcut în casă, la războiul de țesut ce, în principiu, cândva, nu lipsea din nicio gospodărie. Bunica mea - Dumnezeu s-o odihnească în pace! - avea un astfel de război în camera mare, cea destinată musafirilor (copii, nepoți, strănepoți...) ce ocupa întreaga suprafață, pe tot timpul iernii. Datoria noastră, a musafirilor de vară, era să-i aducem cât mai multe cârpe pe care, bunica, când timpul i-o permitea (iarna, cică, era timp de „hodină”), le rupea șuvițe și le băga în lucru la război.
Eu, copilul de la oraș, nu le apreciam: erau „de la țară” și le puteai vedea în multe case. Deci, erau urâte!
În ce privește prispa, aceasta era locul de „hodină”, de dormit, uneori, vara, de pus ceapa la uscat (pe prispa din spate a casei), sau verdețurile culese din grădină... Și, bineînțeles, loc răcoros și de aleasă cinstire, vara. 
Vedere de sus. Costică tocmai ce-și culesese roadele câmpului.

Ne îndreptăm spre iazul cu pește al gospodarului Costică.





Satul Prohozești se află situat undeva, printre munți (Berzunți), într-o zonă pitorească, încă nealterată de intervenția „civilizației”. Tot satul este în pantă, astfel încât urcușurile și coborâșurile alternează destul de obositor pentru un orășean.





Terenurile destinate agriculturii sunt puține, deoarece primează pâlcurile de pădure, livezile și pășumile.
După spusele tatei (și el trecut în neființă de câțiva ani), pe-acolo, cine poseda jumătate de hectar de teren agricol, era considerat avut.

Hrănind peștii.





Localnicii sunt gospodari și primitori și, în general, trăiesc din ceea ce produc în propria gospodărie.





Nu se făcea să nu mă pozez și eu cu iazul în spate. Doar vin de la Dunăre - nu?!









Observați jocul pantelor. Dincolo de copaci era drumul.
Iarna, pantele acestea sunt ideale pentru derdeluș. Cine spune că perfecțiunea nu poate fi atinsă? Întrebați-i pe copiii din Prohozești și împrejurimi!
Mirosea câmpul, mirosea iarba, mirosea... a curat.
În spate, fânul (o parte) lui Costică, străjuit de un nuc și puiul său. Sunt nuci, foarte mulți nuci în zonă.        



Chiar dacă agricultura reprezintă principala preocupare a localnicilor, aceasta nu înseamnă că nu știu să profite de binefacerile unui device de generație recentă. Dar tot tractorașul (un U650 cu mai multe RK la activ) reprezintă punctul forte la acest capitol (al device-urilor) pentru vărul meu.
„Amintire în calea uitării.”


 
 



„O amintite în calea uitării”. Așa aș fi scris pe spatele acestei fotografii dacă ar fi făcut parte dintr-un „Jurnal” de liceu. Doar că „liceenii” din imagine, depășesc bine șaizeci de ani!...
Rick avea mereu chef de joacă.

Un gingaș trandafir al cărui miros îmbătător nu-l pot reda
Îmi amintesc cu nostalgie și plăcere de cele câteva sărbători de iarnă ce le-am petrecut în copilărie, în compania bunicii și a mătușii mele (sora tatii), la Românești, sat situat la câțiva kilometri de Prohozești. În afara urătorilor consacrați (dotați cu buhaie, clopoței și biciuște), la poarta bunicii mai soseau și alții - cete mari - cu capra sau cu ursul (urs adevărat, dansator!), fel de fel de mascați (tare-mi mai era frică de ei - mă ascundeam sub pat!), sau chiar, în fapt de seară, țigănci cu ghiocul, la ghicit. Parte din obiceiuri bănuiesc că se păstrează și în zilele noastre.
Îmi amintesc, m-a luat o dată mătușa mea la urat prin sat. Mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că m-am căpătat doar cu câțiva colaci (uscați, neinteresanți), câteva mere și o groază de nuci. Cineva mi-a mai dat 25 de bani! M-a mai alinat iubita mea mătușă acasă, strecurându-mi câțiva leuți în buzunar, (fără știrea unchiului!) și sărutându-mi amândoi obrajii.

Cât despre note, toate sunt la superlativ! Iată-le:

Natură: 10!
Localnici - gospodari și primitori: 10!
Mâncare - tradițional-moldovenească: 10!
Tradiții iarna (dacă se păstrează - trebuie să mă interesez): 10!
Drum de acces - de la șoseauna națională, vreo 5 km. pe drum județean, asfaltat satisfăcător: 8.
Împrejurimile: 10!

Concluzie: zona poate reprezenta un reper turistic pentru îndrăgostiții de natură și de sat ce încă se păstrează în canoanele vechilor tradiții și obiceiuri.

joi, 8 septembrie 2016

TROGIR-CROAȚIA

Trogir este un oraș istoric și port situat la Marea Adriatică, pe coasta dalmațiană a Croației. Atracția principală a Trogirului o reprezintă centrul istoric care, de altfel, a intrat în patrimoniul cultural al UNESCO începând din 6 decembrie 1997. Practic, din acel moment, prin punerea în valoare a acestuia, preocuparea principală a localnicilor (aprox. 13.000 de suflete) a virat de la agricultură (am văzut multe livezi de măslini, am mai văzut și portocali, lămâi, lime, grepfruit, kivi, rodii aproape coapte, arbori pentru frunze de dafin - am și furat o frunză! - viță de vie prin mai toate curțile) și pescuit, la... turism. Un turism bine organizat și reflectat prin multitudinea de agenții ce le întâlnești la tot pasul și care-ți oferă posibilități variate de a-ți petrece timpul și... cheltui banii: croaziere tematice, surfing și scufundări, turul insulei pe caiac, navigație cu vele, aventură în adâncuri cu un minisubmarin, safari, excursie la Split ș.a. De asemenea, centrul este împânzit de restaurante, cafenele, cofetării, terase și magazine de suveniruri, în marea lor majoritate find hand made. Bancomate - la tot pasul.
Așadar, vă invit la Trogir!
Am plecat la drum. Mă aflu pe podul ce separă partea continentală de insulă (centrul istoric), înarmat cu ochelarii, aparatul foto și... borseta cu acte și bani.
La destinație am ajuns după un drum de vreo opt ore pe traseul Morovice (Serbia)-Zagreb-Trogir. Aproape tot drumul a fost pe autostradă (120-135km/h). Am stat bine la viteză, dar confortul a fost... costisitor: 39 de Euro.
Faleza, noaptea, este animată.

Cetatea este un reper turistic cert.
















Cel mai atractiv reper turistic a fost, pentru mine, Piața Sfântul Ion II. Nu știu de ce II, nu m-am interesat - sunt ignorant, știu! Piața este largă și străjuită de câteva repere istorice și arhitecturale impozante: Catedrala Sfântul Laurențiu, Palatul Parohial, Marele Palat Cipiko, Ministerul Culturii. (Nu sunt convins că denumirile sunt exact așa cum le-am indicat aici, dar... sunt pe-aproape.) Piața găzduiește spectacole în aer liber și, bineînțeles, terase, multe terase.
Am avut și șansa unui spectacol!
Invitație la înghețată. Nu vă grăbiți - a costat vreo 5 Euro!
Pirații au luat vasul în stăpânire. Nu va mai trece multă vreme până ne vor da la... apă!



Gata, am plecat în croazieră! Destinația: Laguna Albastră. Căpitanul - aiurea: pirații puseseră deja stăpânire pe vas! - scrutează zările. Marea calmă, curată, vânt din pupa și multă voie bună. Voie bună pe burta goală?!


Laguna Albastră nu prea era liberă. Pirați de diferite neamuri ne luaseră fața.

Cam așa arată toate plajele din zonă: nisip - nu, pietre - cât cuprinde!
Mi-am schimbat înfățișarea. Omul de paie?... O sperietoare?...















Data de 2 septembrie am dedicat-o unei ședințe foto. Bineînțeles, vedeta ședinței a fost Trogir!
Forfota zilei.
Lume multă pe strâmtele străduțe.











Suvenirurile sunt scumpe, pentru mine, cel puțin. Cele mai accesibile (și căutate), celebrii magneți de frigider te duceau, undeva, pe la 3 Euro! În rest, nu te prea poți apropia de obiectele de artă (artizanat), nici de cârpițe, nici măcar de kitch-uri!
Cât despre servitul mesei la restaurant... cel mai ieftin (și onorabil!) meniu, pe bază de pește, l-am găsit pe la 27 de Euro, pentru două persoane. În rest, dacă ai fi comandat după lista propusă... nu coborai sub 40 de Euro.


La chei erau trase mai multe vase de croazieră (din cele adevărate și scumpe). Impuneau respect prin alură, suplețe și eleganță.

Da, Trogir, chiar dacă este o destinație ceva mai scumpă (comparând-o cu cele grecești sau turcești), merită efortul de a o... asalta.
Notele mele:
Destinație turistică: 10;
Posibilități de petrecere a timpului: 10;
Localnicii sunt primitori: 10;
Marea caldă și limpede: 10;
Clima (la sfârșit de august și început de septembrie): excelentă!
Raport preț/calitate pentru cazarea la vilă: 8;
Prețuri în piață și magazine - cam ca pe la noi: 9;
Serviciile - scumpe: 7;
Accesibilitate cu autoturism propriu: 8.
Dacă-mi voi mai aminti detalii, voi reveni.
La revedere, Trogir! La revedere, Croația! La revedere, prieteni croați!

Pe celălalt pod, cel ce desparte insula de continent. Mergeam la piață.

Faleza, la vremea prânzului. Mulțimea s-a mutat la mese.
O piațetă în care se produc artiștii plastici.