marți, 5 iulie 2016

BĂILE FELIX

Lacul cu lotuși din centrul stațiunii

Practic, celebra stațiune Băile Felix se confundă (până la identificare) cu comuna Sînmartin, situată în imediata apropiere a municipiului Oradea. De altfel, există o preocupare tot mai intensă a oficialităților din Sînmartin și Oradea să purceadă la o unire (să-i spunem așa) a celor două localități. Se intenționează organizarea unui nou referendum în acest scop.
Cât despre celebrul lac cu nuferi despre care am învățat cândva la geografie... nu-l mai căutați: în locul lui a rămas doar o mică mlaștină, o... palmă de loc umedă ce mai amintește de renumita atracție turistică ocrotită prin lege. Dar cum legile în România sunt făcute doar pentru oamenii cinstiți, exploatarea peste măsură a resurselor termale subterane a dus la secarea acestui lac. Nu, nu vă speriați, apele termale nu au dispărut! Ele se regăsesc în incintele multitudinii de hoteluri și vile, mai noi sau mai vechi, ce și-au tras propriile piscine pentru atragerea turiștilor. Să mai amintesc și despre încălzirea din timpul iernii ce se face utilizând aceleași ape termale...  

Strandul Apollo





Ștrandul Apollo, cu o vechime de mai bine de 100 de ani, atrage, încă de la început, prin arhitectura sa.









Vedere dinspre interior a clădirii strandului

 
La scaldă. Sunt plouat.


Vedere


















Complexul President. Bazin în aer liber.

Complexul President. Te șfichiuiește apa cascadei.











  



Complexul President, în comparație cu strandul Apollo, are, la interior, mai multe bazine, cu tot felul de forme de hidromasaj. Reprezintă o soluție solidă pentru toate anotimpurile. Personal, îl prefer și vara, deoarece afară, are suficiente șezlonguri și umbrele. Și, cum pe vreme favorabilă, turiștii preferă varianta Apollo, eu sunt cel mai fericit bătrânel venit la băi.

 La băi, la Felix, întâlnești și pensionari, și părinți/bunici cu copii. Cu aproximație, dacă ar fi să aproximez vârstele întâlnite, cam de la o lună la... 62 de ani, cât am eu și... mai puneți, mai puneți!... 
Biserica din lemn ce se află în incinta parcului.

Cupola ce penetrează înălțimile.

 

















În centrul stațiunii se află un parc. Parcul, aflat la marginea unei păduri ce eu nu am îndrăznit a-i descoperi hotarele, ca element central, găzduiește poarta de acces la strandul Apollo, un lac cu nuferi, un altul cu lotuși (și peștișori, și broscuțe...), un podeț între ele, biserica din lemn, o statuie a simbolului numit Eminescu, o alta a lui neica Creangă, băncuțe de odihnă, câteva restaurante, chioșcuri, magazine, un fel de bazar, langoși, porumb fiert, înghețată, vată pe băț, cântăreți ambulanți... Atmosferă tihnită.

Centrul, noaptea.


Doresc să închei acest periplu (care nu a fost deloc anevoios) printr-o înregistrare video. Deci: apă, soare, muzică, răcoritoare, spumă... într-un cuvânt: voie bună!

Note: Pitoresc stațiune: 10;
          Climă luna iunie: 9;
          Posibilități cazare: multiple;
          Cazarea mea: 10;
          Restaurante: 8,5;
          Calitate băi: 9.
          Altele: mai propuneți și voi.

duminică, 12 iunie 2016

CONACUL BELLU

Conacul Bellu l-am vizitat în urmă cu câțiva ani, în urma recomandării călduroase făcute de un prieten - nu mă întrebați care, căci... nu mi-l amintesc! Cert este că nu m-a dezamăgit!

Iar azi, 9 august 2020, mi-am zis că este momentul să mă întorc din nou în timp și, eventual, să înțeleg mai bine epoca în care acest loc a reprezentat nu numai un pol al bogăției, ci și al culturii și bunului gust.
Captură preluată din pliantul
Muzeului „Foișorul Bellu”

Amfitrionul? Cine altcineva decât baronul Alexandru Bellu (1850-1921), un iubitor și colecționar de frumos și un fotograf talentat, în același timp. 

Extras din pliantul Muzeului „Foișorul Bellu”: Alexandru Bellu era înzestrat cu cele mai alese calități ale inimii și spiritului. Artist în toată accepțiunea cuvântului, el făcuse din locuința sa un adevărat templu al artei, fiind un fervent admirator al frumuseții pure sub toate formele sale. Pasionat de fotografie, ridicată la înălțimea unei arte, el s-a străduit cu succes să reproducă și să facă cunoscute scene pline de grație ale vieții noastre țărănești, care prin obiectivul său au devenit adevărate tablouri de maestru. (L’Indépandence Roumaine, anée 45, nr. 13804 din 30 aprilie 1921, pag. 2)

De altfel, recunoscându-i-se valoarea, artistului-fotograf Alexandru Bellu i s-a acordat un loc însemnat în Encyclopédie Internationale des Photographes.

Nepermițându-mi-se să fac fotografii în muzeu, am ales să vă prezint câteva din pliantul amintit, pentru a-l cunoaște și înțelege mai bine pe artist.
  














Temele sale rurale, tratate cu atâta delicatețe, respect și lirism, l-au apropiat de celălalt pictor, cel al penelului, marele Nicolae Grigorescu, pe cei doi legându-i o prietenie durabilă. 

Ce m-a mai impresionat? Construcția, în ansamblu, în primul rând. Mare, dar nu opulentă, zugrăvită simplu, albul varului de pe pereți contrastând fericit cu nuanțele închise ale acoperișului.
Complexul muzeal cuprinde practic patru expoziții: una în clădirea principală, una la subsolul ei (vinăria), una în turnul de la intrare și ultima, în casa țărănească alipită turnului. Expoziție foto, mobilier, pictură, grafică, etnografie, cărți rare, stampe japoneze etc. Am remarcat un tablou de Theodor Aman și mai multe lucrări de grafică de Carol Pop de Szathmari.

Impresionant este interiorul clădirii principale, în care am pătruns în plină atmosferă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea până spre începutul secolului XX. Cam ceea ce am intuit cândva, ca făcând parte din decorul vieții boierilor de viță veche, contemporani ai lui A. I. Cuza și, mai apoi, ai primilor regi ai României, am regăsit în aranjamentele interioarelor din clădirea mare.

MERITĂ VIZIONAT!

Complexul se găsește în interiorul unui parc.
Atât vă mai spun, spre trezirea curiozității: În anul 1926, familia Bellu a donat Academiei Române întregul complex de clădiri aflat la Urlați. Este vorba de urmașii baronului Barbu Bellu, cel care a donat administrației locale terenul pe care s-a amenajat cimitirul ce-i poartă numele. 

Conacul


Conacul. Detaliu cu natură vie.

Turnul de la intrare

Casă alipită turnului. Dacă ar avea prispă, ar semăna cu casa țărănească a bunicii mele din Moldova.

Intrarea în complexul muzeal
Notă: La conac se ajunge cu autoturismul, pe drum asfaltat, părăsind șoseauna națională ce leagă Ploiești de Buzău, în dreptul localității Albești-Paleologu.
          

luni, 28 martie 2016

ASSISI-ITALIA. CĂUTÂNDU-L PE SFÂNTUL FRANCISC

Septembrie 2010. La invitația prietenului meu italian, Stanislav, am îmbrățișat cu bucurie ideea unei vizite în orașul Sfântului Francisc, Assisi. Sufletește, eram pregătit de multă vreme pentru o astfel de întâlnire spirituală doar că... nu apăruse oportunitatea. Oare... cum mă va primi Sfântul? Dar... mă va primi? Mi se va revela? Vă mărturisesc, Sfântul Francisc a fost bun cu mine și mi-a vorbit - am primit mesajele subtile! Ceva probleme au fost cu cele geografice și istorice, deoarece explicațiile lui Stanislav se loveau de ignoranța mea în cunoașterea limbii italiene. Noroc cu net-ul, cu Google, care a mai anihilat, ulterior, ceva din petele albe ale hărții cunoștințelor mele. Și am ratat atâtea imagini prețioase... nici nu vreau să vă povestesc!
Sfântul Francisc din Assisi

Biserica Sfântul Damian. Aici, rugându-se în fața unui crucifix reprezentându-L pe Iisus crucificat, Acesta i-a vorbit astfel: „Francisc, mergi și repară casa Mea, care se ruinează!”


Se zărește biserica Sfântul Damian. În dreapta, pe spațiul verde, se află o statuie (nu se vede aici) reprezentând un bărbat în meditație, în poziție de lotus.

Măslini pe marginea drumului spre Assisi. Mai era până la cules.

Informațiile acestea spun atât de multe...

Centrul laic al orașului, Piazza del Comune - evit să traduc.

Butic. Clădirile, ca peste tot pe unde am umblat prin Italia, sunt construite din piatră.

Perspectivă spre biserica Sfântul Francisc

Intrarea în biserică

Lucrare în bronz reprezentându-l pe Sfântul Francisc îmbrățișând picioarele lui Iisus răstignit.

Via S. Francesco

Magazin de suveniruri. Ceramică.

Interese diferite. Turiștii - suveniruri. Câinele cel negru mă suspectează. Cel maro... după fete.

Biserica Sf. Clara. Sfânta Clara, contemporană cu Sfântul Francisc, i-a urmat pilda și a renunțat la bogății, dedicându-se vieții simple, umile. Ordinul înființat de ea a primit numele de „Ordinul Clariselor”.

Fiecare face ce vrea. Acel domn sufla într-un fel de bucium. Lumea se oprea și-l asculta. În centrul imaginii, în dreapta, în pulover gri, subsemnatul.

Ehe, dar ce spuneți de un dejun italienesc? Aveam o foame!... Și o sete!...

La revedere, Assisi! La revedere, cetate-mamă a unuia dintre cei mai mari sfinți ai lumii!


Sper ca, într-o bună zi, să revin la Assisi și să-l reîntâlnesc pe Sfânt, cu pregătirea spirituală de acum.
Vă sfătuiesc să o faceți și voi. Și, dacă aveți posibilitatea, staționați măcar trei zile prin zonă, îmbibați-vă de sfințenia locului!

vineri, 12 februarie 2016

ROȘIA MONTANĂ - AUR, AUR, AUR!...

La Roșia Montană am fost în urmă cu vreo cinci ani, la îndemnul prietenului meu, caricaturistul Costel Pătrășcan. Chemarea spre aventură, curiozitatea documentaristului și dorința de îmbogățire a căutătorului de aur, toate la un loc, mi-au determinat decizia de a da curs sugestiei lui Costel. Nu am regretat deloc! Locurile sunt superbe, oamenii - primitori, iar mina... mai are aur - cel puțin așa afirmă niște canadieni!



Ne pregătim de intrare în mină
ALBURNUS MAIOR - Intrarea în vechea mină de aur
„Dacă tunelul nu ar fi fost dotat cu iluminat electric, strictul necesar al unei minime vizibilităţi, în condiţiile în care trebuia să fim atenţi pe unde călcăm şi să ne ferim de bălţile de pe jos sau de scurgerile din plafon şi de pe pereţii laterali, cu siguranţă nu am fi avut curajul să ne avântăm în străfundurile minei, cu toată vechimea şi misterele daco-romane care ne provocau. Totuşi, întunericul persista, becurile de 24 de volţi dând o lumină prea palidă pentru pretenţiile noastre de securitate. Se poate spune că, prin zgârcenia iluminatului, atmosfera în care lucrau primii exploratori ai aurului din Munții Apuseni era destul de bine redată.” (Fragment din povestirea „Aurul Apusenilor” apărută în volumul „Am fost și eu revoluționar!”)
Inginerul ne face protecția muncii

Căutătorii de aur din zilele noastre






 


„- O lege nescrisă a căutătorilor spune că cine descoperă aur, îl poate lua. Este valabil şi în cazul dumneavoastră! – ne-a informat pe un ton... serios ghidul nostru, după ce a observat atenţia cu care cercetam noi pereţii în zonele care chiar străluceau într-un mod firesc pentru o mină de aur.”
...

      „Şi mie mi-a atras atenţia la un moment dat o dâră strălucitoare (să fie argint?!) dar, când m-am apropiat şi am pipăit, am constatat că era doar un... firişor de apă ce se prelingea pe pereţi! Eram suficient de naiv încât să sper că mai pot găsi ceva metale preţioase într-o mină amenajată special pentru vizitatori ca mine!”
(Fragmente din povestirea „Aurul Apusenilor” apărută în volumul „Am fost și eu revoluționar!”)

Vagoneți la ieșirea din mănă

Macheta exploatării aurifere de la Roșia Montata. Observați anul execuției machetei.







Utilaj din vremea exploatării moderne a minei

Utilaj din vremea exploatării romane a minei

Pia
Unul din tăurile rămase după exploatarea auriferă și transformat în lac de agrement. Aici am făcut plajă.

Terasa vilei unde am fost cazați

Vedere spre chioșc

După atâta minerit și speranțe deșarte de îmbogățire... puțin relaș nu strică.
Interesându-mă prin târg (adică în Piața Centrală) am aflat de o vilă frumoasă, situată puțin izolat față de centru. Am urcat cu mașina pe o străduță șerpuindă și îngustă până ce... a trebuit să renunțăm la Fiat. Ultimii metri i-am parcurs per pedes. Dar ce plăcere să te lași mângâiat la glezne de iarba necălcată de picior de om decât o dată pe zi!
Gazda - o fată tânără și încă o fată, la fel de tânără. Ele erau reprezentantele tatălui, cel care era patronul și pe care aveam să-l cunoaștem în ultima zi a petrecerii noastre pe acolo. Amabile și drăguțe. Ne-am înțeles rapid la condițiile de cazare (vila era nouă și mirosea a curat) și hrană (le-am rugat să ne gătească mâncare de-a lor, din zonă). Cu mâncarea... fetele nu prea s-au descurcat, dar au făcut eforturi. 
Gata, am ieșit din mină - se vede cerul!
Piatră funerară din vremea romanilor
În ultima zi a șederii noastre, l-am cunoscut și pe tatăl fetelor. Un fost miner, nostalgic după vremurile trecute și îngrijorat de viitor, nu atât al său, cât al iubitelor sale fiice, gazdele noastre. Drept recunoștință pentru faptul că le-am călcat pragul ca oaspeți, ne-a oferit, la plecare, un borcan de dulceață și... o sticluță de palincă.
Notele mele:
Natură: 10;
Ospitalitate localnici: 10;
Cazare: 10;
Masă: 7.
P.S. Din fericire, proiectul celor de la R.M.G.C. a picat! Felicitări domnului Sorin Jurca, vicepreședintele Fundației Culturale Roșia Montană (pe care l-am cunoscut personal), Fundației și tuturor celor ce au apărat, prin toate mijloacele, Roșia Montană! Stop distrugerii Mamei Naturi!