CETATEA FĂGĂRAȘ - MUZEUL ȚĂRII FĂGĂRAȘULUI „Valter Literat”

Cetatea Făgăraș - intrarea în cetate

Mergând de la Sibiu spre Brașov, pe E68, undeva, pe la mijlocul drumului, veți traversa orașul Făgăraș și, dacă timpul v-o permite, ar fi păcat să ratați o vizită a Cetății cu același nume.

Construită în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XIV-lea și mijlocul secolului al XVII-lea, Cetatea Făgăraș fost reședință a principilor Transilvaniei și centru administrativ al marelui domeniu al Făgărașului.

Planul Cetății, așa cum apare pe pliantul primit la intrare

După cum se observă pe planșă, cetatea este prevăzută cu un sistem defensiv bine pus la punct: în primul rând, zidurile fortăreței sunt înconjurate de apă, cu rol decorativ pentru noi și contemporanii noștri, dar cu rol de protecție împotriva năvălitorilor în urmă cu câteva sute de ani. Sau, cel puțin, așa îmi place mie să văd lucrurile - ca-n poveștile, filmele și cărțile romantice.

Lebedele se simt în largul lor pe luciul apei 

Apoi, cetatea  (patrulaterul din mijlocul desenului), este înconjurată de ziduri de protecție (fortăreața, desenată cu roșu) groase, realizate din cărămidă și prevăzute cu mici ferestre de observație și tragere. Bănuiesc că, atunci când au construit-o, arhitecții au prevăzut șanțul de protecție umplut cu apă la o distanță potrivită tragerilor cu armele timpului. 

„Monumentul Rezistenței Anticomuniste din Țara Făgărașului”

Până a trece podul și a intra în incinta Cetății, reține atenția „Monumentul Rezistenței Anticomuniste din Țara Făgărașului”. Invitație pentru un moment de reculegere în memoria eroilor căzuți (relativ) de curând, înainte de a cerceta tainele istoriei medievale a locului.

Podul și intrarea în Cetate. În lipsa mașinilor parcate pe pod, perspectiva ar fi fost cu totul alta.

De pe pod, în stânga se poate admira cupola poleită cu aur a Catedralei „Sfântul Ioan Botezătorul”.

Turnul Thomory și Turnul Temință

În prim plan, Turnul Thomory.


În dreapta imaginii, Turnul Temniță. 

Turnul Temni

În perioada 1948-1960, aici au fost închiși oponenții regimului comunist din România.

Dincolo de zidurile de protecție, Catedrala Sf. Ioan Botezătorul

Din dreptul Turnului Thomory, dincolo de zidurile de protecție, se ivește cupola strălucitoare a Catedralei „Sf. Ioan Botezătorul”. „Gurile rele” spun că, ridicarea acestui nou, impunător (și costisitor) lăcaș de cult ar fi fost inoportună într-un oraș de numai 30.000 de locuitori, „mort” din punct de vedere economic. Mai mult, orașul se mândrea deja cu o emblemă valoroasă - Cetatea. 

Cetatea, dintr-un plan mai îndepărtat. Și nepotul.

Din acest unghi se observă grosimea zidurilor de protecție ale cetății și materialele de construcție folosite.


În centru - Turnul Thomory; în stânga - Turnul Roșu; în dreapta - Turnul Temniță.

Să fie vorba aici de o spânzurătoare? Cam așa s-ar părea.

Studiind zidurile fortificației

Fierăria Cetății

Un alt reper inedit: fierăria Cetății. Doar privind-o, am început să-mi închipui tot felul de povești, unele casnice, cu țărani veniți să-și repare căruțele înaintea începerii campaniei de recoltare, altele cu soldați grijulii să-și vadă caii cu potcoave noi, pregătiți de viitoarele campanii militare. Dar... acestea sunt doar închipuirile mele.

Țara Făgărașului - hartă

Curtea interioară a Cetății

Costume populare; instalație de tors lâna; război de țesut

Încăperile „Muzeului Țării Făgărașului” sunt destinate, în mare parte, găzduirii unor expoziții tematice. Câteva dintre acestea sunt dedicate portului și obiceiurilor populare. 

Cameră amenajată rustic

Armură și arme de epocă

În zona aceasta, nepotul mi-a pus o groază de întrebări. Am reușit să-i dau câteva informații care să-i satisfacă curiozitatea de moment. Dar l-am sfătuit ca, atunci când va ajunge acasă, să afle și mai multe de pe net, de la amicul GOOGLE.

Loggia: schema Cetății Făgărașului

Sala Dietei

Aici s-au reunit în unsprezece rânduri membrii Dietei transilvănene pentru a pune țara la cale.

Sală lungă, sobră. Într-un capăt al sălii, reține atenția și provoacă fiori reci, „Fecioara de fier”, teribil instrument de tortură. 

Sala Tronului

Una dintre principalele atracții o reprezintă Sala Tronului, redată relativ recent circuitului turistic. Sala a fost reamenajată după planurile din perioada de glorie a Cetății. Aici au fost primiți zeci de regi și de regine din toată lumea. 

Vitralii din Sala Tronului

Explicam nepotului despre vitralii: ce sunt, care ar fi tehnica de execuție și unde se pot găsi. Îl îndemnam să observe și să aprecieze frumusețea compoziției și a coloritului, dincolo de semnificația desenului.

Dormitorul Principesei

Stăteam și mă întrebam: ce principese or fi dormit aici? Câte visuri de iubire or fi trăit? Câte trădări o fi înregistrat acest pat? Or fi fost fericite principesele sau... iatacul le era loc de detenție? Ce gânduri pe mine!

C.V. Arhitect Gheorghe Leahu și trei dintre lucrările din expoziție

O expoziție inedită: donația arhitectului Gheorghe Leahu pentru „Muzeul Țării Făgărașului”. Sunt 34 de acuarele reprezentând imagini din Făgăraș, Sibiu, Brașov, Alba Iulia și Sighișoara, toate creație proprie.

Gheorghe Leahu este considerat unul dintre cei mai importanți ARHITECȚI ROMÂNI CREATORI DE PATRIMONIU CULTURAL, așa cum este scris în prezentarea din dreapta imaginii.

Cetatea Făgărașului impune: prin grandoare, prin frumusețe, prin istorie, prin reprezentativitate. Nu trebuie să lipsească din bagajul de amintiri (și cunoștințe) ale niciunui român.

PARCUL NAȚIONAL COZIA - CASCADA LOTRIȘOR

De la Căciulata, urmând direcția spre Sibiu, după numai câțiva kilometri, un indicator poziționat pe partea stângă te avertizează că, de acolo, începe traseul spre cascada Lotrișor. Jumătate de oră de mers lejer, după informațiile găsite în pliantele turistice avute la dispoziție.

„Mai e mult până departe.”

Așadar, ne-am pornit la drum. Era pe la ora 19.00.

Muzica și culorile naturii

Până la cascada mare, altele mai mici ne-au făcut să credem că am ajuns la destinație. Mai aveam de mers...

Munții, majestuoși, ni se revelau în toată splendoarea lor.

Florile, răsărite dintre stânci, ne salutau trecerea și ne mulțumeau pentru că le-am remarcat. Nici nu se putea altfel.

Se vede cascada! Mersesem vreo oră.

În care se vede c-a meritat efortul!

Bunica, bunicul și nepotul - momente de relaxare.

Bunicul făcând reglajele pentru o poză reușită. Nepotul îl ajută se centreze imaginea.

Începuse să se însereze, așa că am luat-o la picior pe drumul de întoarcere. Rămăsesem ultimii vizitatori. Pentru a ne trece de urât (dar și pentru a evita o întâlnire nedorită cu vreuna din marile  sălbaticiuni ale pădurii), am început să cântăm. Toată lumea (a se citi: pădurea) era a noastră.
La un moment dat, am observat o luminiță într-un tufiș: 
- Să fi aruncat cineva un muc de țigară aprins? - m-am întrebat imediat, necăjit.
Dar luminița a început să se miște! Apoi o altă luminiță mișcătoare! Și încă una alături de ele! Într-o clipă, întreaga pădure a fost inundată de luminițe zburătoare - licuricii din poveste! Cu cât devenea mai intens întunericul din pădure, cu atât mai multe luminițe ne atrăgeau cu vraja lor. Dacă nu ne-ar fi îngrijorat o eventuală întâlnire cu Moș Martin... 

CETATEA ATENEI ÎN VREMEA LUI PERICLE - PARTENONUL

Pericle - bust, Muzeul Vatican,
copie romană după originalul grec

MERGÂND PE URMELE LUI SOCRATE

De mult îmi doream să ajung la Atena, dar nu în capitala Greciei de azi, ci să mă întorc în timp și s-o regăsesc pe cea din epoca de aur, cea a marelui Pericle, cel care a făcut din cetatea Atenei un stat modern, puternic, temut de dușmani și care este considerat părintele democrației. Mai mult, fiind un iubitor de frumos, a sprijinit artele și i-a încurajat pe marii artiști ai epocii să creeze, atât pentru faima proprie, cât și pentru cea a cetății. Conducător luminat, Pericle s-a înconjurat de poeți, dramaturgi, artiști plastici și filosofi, consultându-se cu ei și susținându-i. Fidias, Anaxagora, Euripide, Socrate, Platon, Aristofan, Xenofon sunt doar câțiva dintre cei care au viețuit în „anii de aur” ai Atenei.

Vedere spre Acropole. În stânga, propileele și templul zeiței Atena Nike. În dreapta, Partenonul.
În plan apropiat, ascuns de livada de măslini, Teatrul lui Herode Atticus.

Puterea și stabilitatea economică la care a ajuns Atena în timpul domniei lui Pericle, i-a permis acestuia să îndrăznească mai mult și mai mult, spre gloria cetății și-a locuitorilor săi. 

Mai mult, mai mare, mai frumos. Dintr-o astfel de emulație, după ce s-a consultat cu cei mai fideli colaboratori și la insistențele lui Fidias, a aprobat construirea pe Acropole, în imediata vecinătate a Erehtionului, a unui templu măreț - Partenon - templu dedicat zeiței Atena, zeița înțelepciunii, a războiului și ocrotitoarea cetății. 

Decizia a fost îndrăzneață, atât din punct de vedere economic, cât și de reprezentare: pe de o parte bogăția și opulența trezeau mândria atenienilor și arătau forța economică a cetății, pe de alta, nu era deloc de neglijat invidia rivalilor care vedeau cum taxele lor fac să strălucească cetatea dușmană. 

Erehtion

Cu atât mai mult cu cât, proiectul pus de Fidias pe masa lui Pericle spre aprobare, avea inclusă, între noua construcție și Erehtion, postarea unei uriașe statui a zeiței Atena Parthenos, toată din fildeș și acoperită cu aur. Prin amplasamentul ei, zeița putea fi admirată de departe, devenind astfel, un simbol al bogăției, puterii și al frumosului.

Socrate (469-399 î.e.n.) - bust, Muzeul Vatican,
copie romană după originalul grec

Sub directa coordonare și supraveghere a lui Fidias, pentru ridicarea impozantului edificiu, au lucrat cei mai mari arhitecți și sculptori ai timpului. Se spune că, printre artiștii care au fost prezenți pe șantier și care au avut lucrări individuale de executat, s-a aflat și tânărul Socrate, pe atunci un sculptor ce promitea, alături de tatăl său, Sofroniscos.

Propilee

Lui Socrate i-au fost încredințate spre realizare, „Cele trei Grații” ce urmau să apară pe friza de deasupra propileelor, la intrare. Realizarea sa a fost unanim apreciată, inclusiv de marele Pericle, tânărul devenind de-atunci un obișnuit de-al casei.

Teatrul lui Dionysos. Aici, în comedia sa, „Norii”, Aristofan l-a ridiculizat pe filosof.
Atenienii s-au amuzat, dar regretau, totodată, că era luat în râs iubitul lor Socrate.
Platon avea să explice mai târziu că, de fapt, cei doi nu se dușmăneau.

Foarte curând, talentatul sculptor Socrate a renunțat la dalta și ciocanul cu care desăvârșea figuri în piatră - nu-l mai mulțumea ființa „moartă”. El voia să „dăltuiască” ființe vii, să le „moșească” (asemenea mamei sale, moașa Fainarete) până când în acestea se vor naște răspunsuri, certitudini, adevăruri. Fiindu-i discipol încă din primii ani ai tinereții filosofului Anaxagora, începuse să-și pună întrebări fundamentale, să mediteze asupra lumii și să pună sub semnul întrebării existența zeilor. 

Sus, pe colina Areopag. Vedere spre Acropole, dealul Lycabetus și oraș.
Aici, pe Areopag, a avut loc judecata lui Socrate.

Concluzia: Eu știu că nu știu nimic - și aceasta i-a fost deviza de viață, deviză pe care a încercat s-o transmită atât discipolilor săi, cât și - mai ales - cetățenilor din agora. Oameni mulți, simpli, onești, muncitori, dar și mulți încrezuți, al căror principal etalon valoric era banul, care se credeau atotștiutori - aceștia, mai ales, erau țintele vii ale filosofului. De fiecare dată, în agora izbucneau hohotele sănătoase de râs ale mulțimii, atunci când filosoful îi ridiculiza pe unul sau pe altul. 

Mai nimeni n-a scăpat de săgețile ironiilor sale. Au intrat în istorie disputele sale cu sofiștii, din care întotdeauna a ieșit victorios. Doar că, aceștia, conștienți (sau nu?!) de slăbiciunile filosofiei lor, aveau să-i influențeze decisiv pe demagogi (noua clasă politică aflată în ascensiune după decesul lui Pericle) atunci când s-a pus problema anihilării lui Socrate. 

Academia din Atena.
Pe coloane: statuile zeiței Atena și a zeului Apolo.
Jos: filosoful Socrate (dreapta) și discipolul său, Platon.

Ca de obicei, judecata a avut loc în Areopag, pe colina cu același nume. Cu toate că atenienii, în majoritatea lor, erau conștienți că acuzarea nu avea niciun temei, acuzatorii (adepți ai sofismului și retori cu experiență) au manevrat în așa fel mulțimea, încât, aflați și sub influența soarelui dogoritor, și a vinului servit spre răcorire, și a obolilor promiși dinainte, boabele negre s-au adunat mai multe decât cele albe în urna judecății. Iubitul Socrate a fost condamnat la moarte prin otrăvire cu cucută. 

Ultima lecție a filosofului lăsată urmașilor: cu toate că i s-a oferit posibilitatea evadării din închisoare, a preferat cupa de cucută decât să se dezică (prin fugă și prin nerespectarea deciziei unui tribunal ales democratic) de întreaga sa filosofie de viață, filosofie care se baza pe onestitate. 

Atena, Piața Syntagma, seara. Vedere spre clădirea Parlamentului.

Ce simplă era democrația instaurată de Pericle! Ce simplu de aplicat! Cum apărea el periodic în agora și cerea votul cetățenilor pentru proiectele avute în plan!

MUZEUL MEMORIAL „NICOLAE GRIGORESCU”-CÂMPINA

Prima atestare documentară a municipiului Câmpina - pe care, personal, l-aș numi municipiu-ispită - datează din 8 ianuarie 1503, dată la care, moșneanul Mansul duce, pentru vânzare, 425 de livre de ceară de albine la Brașov, acțiune consemnată în registrul vigesimal (de taxă vamală) la poarta cetății. De altfel, de-a lungul vremii, localitatea și-a păstrat atributul de punct vamal, aceasta reflectându-se în prosperitatea zonei.
De ce sunt tentat să atribui Câmpinei sintagma de municipiu-ispită? Din mai multe motive. 
În primul rând, datorită poziționării într-un decor natural superb, dimensiunea redusă a localității nepermițând ascunderea arhitecturii Creatorului în spatele celei a omului. Acesta a fost și motivul pentru care pe-aici și-au purtat pașii personalități importante: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, George Coșbuc, Nicolae Grigorescu, Constantin Istrati, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza...
Un alt motiv: cele două importante repere ce țin de cultura română, devenite, firesc, atracții turistice: Muzeul Memorial „N. Grigorescu” și Castelul „Iulia Hașdeu”. 
Și nu în ultimul rând, un motiv ce ține de subiectivismul autorului, de data aceasta: îmi plac localitățile mici, cele în care oamenii se cunosc mai bine, în care fiecare colțișor îți este atât de cunoscut și de familiar, încât devine o extensie a propriului cămin.

Nicolae Grigorescu (1838-1907) a fost unul dintre cei prinși în mrejele locului și, în ultimii ani din viață, și-a construit aici o casă în care s-a mutat cu partenera alături de care conviețuise în ultimii 18 ani, Maria Danciu, și de fiul lor, Gheorghe Grigorescu.

Muzeul memorial „Nicolae Grigorescu”
În fața casei-muzeu, bustul pictorului

Prima oară am vizitat casa-muzeu pe când eram un licean visător, puțin poet, mereu  îndrăgostit, dornic de cunoaștere și de experiențe inedite. La vremea respectivă, câteva repere din domeniul artei îi erau foarte clare liceanului: Mihai Eminescu - cel mai mare poet, Mihail Sadoveanu - cel mai mare scriitor, I.L.Caragiale - cel mai mare dramaturg, George Enescu - cel mai mare compozitor și, în domeniul artelor plastice, Nicolae Grigorescu - cel mai mare pictor român. Despre marele și inconfundabilul Brâncuși... nu sunt sigur că auzisem prea multe.

Îmi doream nespus să reintru în atelierul Maestrului, să mă îmbib de vibrația locului, să împrumut din fiorul creator, să... fur inspirație.

Un colț al atelierului. În prim plan, șevaletul, paleta și trusa de culori a artistului.
În plan secundar, piese de mobilier și câteva din lucrările Maestrului.

Nu voi spune prea multe vorbe despre atelier, mă voi rezuma doar la a vă face martorii a câtorva imagini ce mi s-au perindat prin fața ochilor. Detalii despre marele pictor și/sau despre Muzeu veți găsi cu ușurință pe site-urile pe care deja vi le-am semnalat.

Paleta și trusa de culori a artistului

În prim plan, un autoportret. Alături, în stânga, un tablou reprezentând-o pe soția artistului, Maria Danciu.

După cum v-ați dat seama, atelierul a devenit el însuși o expoziție personală. De asemenea, ați putut remarca câteva dintre marile opere ale artistului, cele care tratează temele sale preferate: ciobănași, țărăncuțe, care cu boi, dorobanți, peisaje...

De cum ieși din atelier, în față se deschid două încăperi, cele destinate bibliotecii și sufrageriei.

În bibliotecă sunt aliniate multe cărți rare, Nicolae Grigorescu fiind un colecționar pasionat.

În vitrina din stânga, un jurnal deschis: Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Alexandru VLAHUȚĂ

Al. Vlahuță, I.L.Caragiale și B. Șt. Delavrancea
(Imagine captată de pe net)

Între corpul bibliotecii și vitrină se află un suport care susține o cunoscută fotografie, cea reprezentându-i pe trei mari titani ai literaturii române, buni prieteni ai pictorului: Alexandru Vlahuță, I.L. Caragiale și Barbu Ștefănescu Delavrancea. După tablourile din spatele scriitorilor, aș putea trage concluzia că fotografia a fost realizată în atelierul pictorului. Dar, dacă mă uit atent la măsuța la care stau cei trei, plasarea aș face-o în sufragerie.

În stânga, un tablou realizat de Maestru, copie după o lucrare de-a lui Giorgione, „Martiriul Sf. Sebastian”.

Tapiseria.
La măsuța de alături bănuiesc că stăteau cei trei scriitori din fotografia de mai sus.

Vorbind despre Grigorescu colecționarul, tapiseria din imaginea din dreapta stă mărturie pasiunii cu care maestrul se dedica acestei preocupări. Tapiseria, realizată, se pare, prin secolul XVII,  într-un atelier francez, a fost vândută la un moment dat, din motive speculative, decupată în două, doar una din părți ajungând în posesia pictorului român. După nouă ani de cercetări și căutări asidue, artistul a reușit să descopere la Florența și cealaltă jumătate, readucând astfel lucrarea la forma ei inițială.

Tot în sufragerie mi-a atras atenția o sobă din ceramică glazurată pe care, recunosc, nu m-am putut abține să nu o mângâi, admirativ. Nu m-a văzut nimeni! 







Urcând o scară de lemn, se ajunge la etaj, de unde, dintr-un holișor, se pătrunde în dormitorul artistului. Mai sunt două camere în care accesul nu este permis, una dintre ele aparținându-i soției lui Grigorescu.

Revenind la pasiunea de colecționar a artistului, pe hol se află o vitrină din care mi-au atras atenția o sabie japoneză și o statuetă a lui Buddha.  







Dormitorul impresionează prin simplitate și modestie. O cameră mică (ca toate, de altfel, exceptând atelierul), cu mobilier puțin, strictul necesar.

Elementul central, patul, este din fier, prevăzut cu rotile, putând fi astfel mutat cu ușurință, în funcție de necesități.

Pe scrin pot fi văzute fotografiile Elenei Grigorescu (stânga), sora și a lui Gheorghe Grigorescu (dreapta), fiul artistului.


Ca de foarte multe ori, mi-am dat seama că voi fi nevoit să revin. Este genul de loc care mă copleșește (în sensul bun), care, pentru mine, are un magnetism deosebit. Vă rog să nu mă judecați greșit, dar... parcă am avut onoarea de a făce cunoștință cu marele pictor și acum vreau să-l cunosc mai bine, să ne împrietenim.