CONACUL BELLU

Conacul Bellu l-am vizitat în urmă cu câțiva ani, în urma recomandării călduroase făcute de un prieten - nu mă întrebați care, căci... nu mi-l amintesc! Cert este că nu m-a dezamăgit!
Iar azi, 9 august 2020, mi-am zis că este momentul să mă întorc din nou în timp și, eventual, să înțeleg mai bine epoca în care acest loc a reprezentat nu numai un pol al bogăției, ci și al culturii și bunului gust.

Captură preluată din pliantul
Muzeului „Foișorul Bellu”

Amfitrionul? Cine altcineva decât baronul Alexandru Bellu (1850-1921), un iubitor și colecționar de frumos și un fotograf talentat, în același timp. 

Extras din pliantul Muzeului „Foișorul Bellu”: Alexandru Bellu era înzestrat cu cele mai alese calități ale inimii și spiritului. Artist în toată accepțiunea cuvântului, el făcuse din locuința sa un adevărat templu al artei, fiind un fervent admirator al frumuseții pure sub toate formele sale. Pasionat de fotografie, ridicată la înălțimea unei arte, el s-a străduit cu succes să reproducă și să facă cunoscute scene pline de grație ale vieții noastre țărănești, care prin obiectivul său au devenit adevărate tablouri de maestru. (L’Indépandence Roumaine, anée 45, nr. 13804 din 30 aprilie 1921, pag. 2)

De altfel, recunoscându-i-se valoarea, artistului-fotograf Alexandru Bellu i s-a acordat un loc însemnat în Encyclopédie Internationale des Photographes.

Nepermițându-mi-se să fac fotografii în muzeu, am ales să vă prezint câteva din pliantul amintit, pentru a-l cunoaște și înțelege mai bine pe artist.

  

Temele sale rurale, tratate cu atâta delicatețe, respect și lirism, l-au apropiat de celălalt pictor, cel al penelului, marele Nicolae Grigorescu, pe cei doi legându-i o prietenie durabilă. 

Ce m-a mai impresionat? Construcția, în ansamblu, în primul rând. Mare, dar nu opulentă, zugrăvită simplu, albul varului de pe pereți contrastând fericit cu nuanțele închise ale acoperișului.
Complexul muzeal cuprinde practic patru expoziții: una în clădirea principală, una la subsolul ei (vinăria), una în turnul de la intrare și ultima, în casa țărănească alipită turnului. Expoziție foto, mobilier, pictură, grafică, etnografie, cărți rare, stampe japoneze etc. Am remarcat un tablou de Theodor Aman și mai multe lucrări de grafică de Carol Pop de Szathmari.

Impresionant este interiorul clădirii principale, în care am pătruns în plină atmosferă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea până spre începutul secolului XX. Cam ceea ce am intuit cândva, ca făcând parte din decorul vieții boierilor de viță veche, contemporani ai lui A. I. Cuza și, mai apoi, ai primilor regi ai României, am regăsit în aranjamentele interioarelor din clădirea mare.

MERITĂ VIZIONAT!

Complexul se găsește în interiorul unui parc.
Atât vă mai spun, spre trezirea curiozității: În anul 1926, familia Bellu a donat Academiei Române întregul complex de clădiri aflat la Urlați. Este vorba de urmașii baronului Barbu Bellu, cel care a donat administrației locale terenul pe care s-a amenajat cimitirul ce-i poartă numele. 

Conacul

Conacul. Detaliu cu natură vie.

Turnul de la intrare

Casă alipită turnului. Dacă ar avea prispă, ar semăna cu casa țărănească a bunicii mele din Moldova.

Intrarea în complexul muzeal

Notă: La conac se ajunge cu autoturismul, pe drum asfaltat, părăsind șoseauna națională ce leagă Ploiești de Buzău, în dreptul localității Albești-Paleologu.