CETATEA ATENEI ÎN VREMEA LUI PERICLE - PARTENONUL

Pericle - bust, Muzeul Vatican,
copie romană după originalul grec

MERGÂND PE URMELE LUI SOCRATE

De mult îmi doream să ajung la Atena, dar nu în capitala Greciei de azi, ci să mă întorc în timp și s-o regăsesc pe cea din epoca de aur, cea a marelui Pericle, cel care a făcut din cetatea Atenei un stat modern, puternic, temut de dușmani și care este considerat părintele democrației. Mai mult, fiind un iubitor de frumos, a sprijinit artele și i-a încurajat pe marii artiști ai epocii să creeze, atât pentru faima proprie, cât și pentru cea a cetății. Conducător luminat, Pericle s-a înconjurat de poeți, dramaturgi, artiști plastici și filosofi, consultându-se cu ei și susținându-i. Fidias, Anaxagora, Euripide, Socrate, Platon, Aristofan, Xenofon sunt doar câțiva dintre cei care au viețuit în „anii de aur” ai Atenei.

Vedere spre Acropole. În stânga, propileele și templul zeiței Atena Nike. În dreapta, Partenonul.
În plan apropiat, ascuns de livada de măslini, Teatrul lui Herode Atticus.

Puterea și stabilitatea economică la care a ajuns Atena în timpul domniei lui Pericle, i-a permis acestuia să îndrăznească mai mult și mai mult, spre gloria cetății și-a locuitorilor săi. 

Mai mult, mai mare, mai frumos. Dintr-o astfel de emulație, după ce s-a consultat cu cei mai fideli colaboratori și la insistențele lui Fidias, a aprobat construirea pe Acropole, în imediata vecinătate a Erehtionului, a unui templu măreț - Partenon - templu dedicat zeiței Atena, zeița înțelepciunii, a războiului și ocrotitoarea cetății. 

Decizia a fost îndrăzneață, atât din punct de vedere economic, cât și de reprezentare: pe de o parte bogăția și opulența trezeau mândria atenienilor și arătau forța economică a cetății, pe de alta, nu era deloc de neglijat invidia rivalilor care vedeau cum taxele lor fac să strălucească cetatea dușmană. 

Erehtion

Cu atât mai mult cu cât, proiectul pus de Fidias pe masa lui Pericle spre aprobare, avea inclusă, între noua construcție și Erehtion, postarea unei uriașe statui a zeiței Atena Parthenos, toată din fildeș și acoperită cu aur. Prin amplasamentul ei, zeița putea fi admirată de departe, devenind astfel, un simbol al bogăției, puterii și al frumosului.

Socrate (469-399 î.e.n.) - bust, Muzeul Vatican,
copie romană după originalul grec

Sub directa coordonare și supraveghere a lui Fidias, pentru ridicarea impozantului edificiu, au lucrat cei mai mari arhitecți și sculptori ai timpului. Se spune că, printre artiștii care au fost prezenți pe șantier și care au avut lucrări individuale de executat, s-a aflat și tânărul Socrate, pe atunci un sculptor ce promitea, alături de tatăl său, Sofroniscos.

Propilee

Lui Socrate i-au fost încredințate spre realizare, „Cele trei Grații” ce urmau să apară pe friza de deasupra propileelor, la intrare. Realizarea sa a fost unanim apreciată, inclusiv de marele Pericle, tânărul devenind de-atunci un obișnuit de-al casei.

Teatrul lui Dionysos. Aici, în comedia sa, „Norii”, Aristofan l-a ridiculizat pe filosof.
Atenienii s-au amuzat, dar regretau, totodată, că era luat în râs iubitul lor Socrate.
Platon avea să explice mai târziu că, de fapt, cei doi nu se dușmăneau.

Foarte curând, talentatul sculptor Socrate a renunțat la dalta și ciocanul cu care desăvârșea figuri în piatră - nu-l mai mulțumea ființa „moartă”. El voia să „dăltuiască” ființe vii, să le „moșească” (asemenea mamei sale, moașa Fainarete) până când în acestea se vor naște răspunsuri, certitudini, adevăruri. Fiindu-i discipol încă din primii ani ai tinereții filosofului Anaxagora, începuse să-și pună întrebări fundamentale, să mediteze asupra lumii și să pună sub semnul întrebării existența zeilor. 

Sus, pe colina Areopag. Vedere spre Acropole, dealul Lycabetus și oraș.
Aici, pe Areopag, a avut loc judecata lui Socrate.

Concluzia: Eu știu că nu știu nimic - și aceasta i-a fost deviza de viață, deviză pe care a încercat s-o transmită atât discipolilor săi, cât și - mai ales - cetățenilor din agora. Oameni mulți, simpli, onești, muncitori, dar și mulți încrezuți, al căror principal etalon valoric era banul, care se credeau atotștiutori - aceștia, mai ales, erau țintele vii ale filosofului. De fiecare dată, în agora izbucneau hohotele sănătoase de râs ale mulțimii, atunci când filosoful îi ridiculiza pe unul sau pe altul. 

Mai nimeni n-a scăpat de săgețile ironiilor sale. Au intrat în istorie disputele sale cu sofiștii, din care întotdeauna a ieșit victorios. Doar că, aceștia, conștienți (sau nu?!) de slăbiciunile filosofiei lor, aveau să-i influențeze decisiv pe demagogi (noua clasă politică aflată în ascensiune după decesul lui Pericle) atunci când s-a pus problema anihilării lui Socrate. 

Academia din Atena.
Pe coloane: statuile zeiței Atena și a zeului Apolo.
Jos: filosoful Socrate (dreapta) și discipolul său, Platon.

Ca de obicei, judecata a avut loc în Areopag, pe colina cu același nume. Cu toate că atenienii, în majoritatea lor, erau conștienți că acuzarea nu avea niciun temei, acuzatorii (adepți ai sofismului și retori cu experiență) au manevrat în așa fel mulțimea, încât, aflați și sub influența soarelui dogoritor, și a vinului servit spre răcorire, și a obolilor promiși dinainte, boabele negre s-au adunat mai multe decât cele albe în urna judecății. Iubitul Socrate a fost condamnat la moarte prin otrăvire cu cucută. 

Ultima lecție a filosofului lăsată urmașilor: cu toate că i s-a oferit posibilitatea evadării din închisoare, a preferat cupa de cucută decât să se dezică (prin fugă și prin nerespectarea deciziei unui tribunal ales democratic) de întreaga sa filosofie de viață, filosofie care se baza pe onestitate. 

Atena, Piața Syntagma, seara. Vedere spre clădirea Parlamentului.

Ce simplă era democrația instaurată de Pericle! Ce simplu de aplicat! Cum apărea el periodic în agora și cerea votul cetățenilor pentru proiectele avute în plan!

MUZEUL MEMORIAL „NICOLAE GRIGORESCU”-CÂMPINA

Prima atestare documentară a municipiului Câmpina - pe care, personal, l-aș numi municipiu-ispită - datează din 8 ianuarie 1503, dată la care, moșneanul Mansul duce, pentru vânzare, 425 de livre de ceară de albine la Brașov, acțiune consemnată în registrul vigesimal (de taxă vamală) la poarta cetății. De altfel, de-a lungul vremii, localitatea și-a păstrat atributul de punct vamal, aceasta reflectându-se în prosperitatea zonei.
De ce sunt tentat să atribui Câmpinei sintagma de municipiu-ispită? Din mai multe motive. 
În primul rând, datorită poziționării într-un decor natural superb, dimensiunea redusă a localității nepermițând ascunderea arhitecturii Creatorului în spatele celei a omului. Acesta a fost și motivul pentru care pe-aici și-au purtat pașii personalități importante: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, George Coșbuc, Nicolae Grigorescu, Constantin Istrati, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza...
Un alt motiv: cele două importante repere ce țin de cultura română, devenite, firesc, atracții turistice: Muzeul Memorial „N. Grigorescu” și Castelul „Iulia Hașdeu”. 
Și nu în ultimul rând, un motiv ce ține de subiectivismul autorului, de data aceasta: îmi plac localitățile mici, cele în care oamenii se cunosc mai bine, în care fiecare colțișor îți este atât de cunoscut și de familiar, încât devine o extensie a propriului cămin.

Nicolae Grigorescu (1838-1907) a fost unul dintre cei prinși în mrejele locului și, în ultimii ani din viață, și-a construit aici o casă în care s-a mutat cu partenera alături de care conviețuise în ultimii 18 ani, Maria Danciu, și de fiul lor, Gheorghe Grigorescu.

Muzeul memorial „Nicolae Grigorescu”
În fața casei-muzeu, bustul pictorului

Prima oară am vizitat casa-muzeu pe când eram un licean visător, puțin poet, mereu  îndrăgostit, dornic de cunoaștere și de experiențe inedite. La vremea respectivă, câteva repere din domeniul artei îi erau foarte clare liceanului: Mihai Eminescu - cel mai mare poet, Mihail Sadoveanu - cel mai mare scriitor, I.L.Caragiale - cel mai mare dramaturg, George Enescu - cel mai mare compozitor și, în domeniul artelor plastice, Nicolae Grigorescu - cel mai mare pictor român. Despre marele și inconfundabilul Brâncuși... nu sunt sigur că auzisem prea multe.

Îmi doream nespus să reintru în atelierul Maestrului, să mă îmbib de vibrația locului, să împrumut din fiorul creator, să... fur inspirație.

Un colț al atelierului. În prim plan, șevaletul, paleta și trusa de culori a artistului.
În plan secundar, piese de mobilier și câteva din lucrările Maestrului.

Nu voi spune prea multe vorbe despre atelier, mă voi rezuma doar la a vă face martorii a câtorva imagini ce mi s-au perindat prin fața ochilor. Detalii despre marele pictor și/sau despre Muzeu veți găsi cu ușurință pe site-urile pe care deja vi le-am semnalat.

Paleta și trusa de culori a artistului

În prim plan, un autoportret. Alături, în stânga, un tablou reprezentând-o pe soția artistului, Maria Danciu.

După cum v-ați dat seama, atelierul a devenit el însuși o expoziție personală. De asemenea, ați putut remarca câteva dintre marile opere ale artistului, cele care tratează temele sale preferate: ciobănași, țărăncuțe, care cu boi, dorobanți, peisaje...

De cum ieși din atelier, în față se deschid două încăperi, cele destinate bibliotecii și sufrageriei.

În bibliotecă sunt aliniate multe cărți rare, Nicolae Grigorescu fiind un colecționar pasionat.

În vitrina din stânga, un jurnal deschis: Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Alexandru VLAHUȚĂ

Al. Vlahuță, I.L.Caragiale și B. Șt. Delavrancea
(Imagine captată de pe net)

Între corpul bibliotecii și vitrină se află un suport care susține o cunoscută fotografie, cea reprezentându-i pe trei mari titani ai literaturii române, buni prieteni ai pictorului: Alexandru Vlahuță, I.L. Caragiale și Barbu Ștefănescu Delavrancea. După tablourile din spatele scriitorilor, aș putea trage concluzia că fotografia a fost realizată în atelierul pictorului. Dar, dacă mă uit atent la măsuța la care stau cei trei, plasarea aș face-o în sufragerie.

În stânga, un tablou realizat de Maestru, copie după o lucrare de-a lui Giorgione, „Martiriul Sf. Sebastian”.

Tapiseria.
La măsuța de alături bănuiesc că stăteau cei trei scriitori din fotografia de mai sus.

Vorbind despre Grigorescu colecționarul, tapiseria din imaginea din dreapta stă mărturie pasiunii cu care maestrul se dedica acestei preocupări. Tapiseria, realizată, se pare, prin secolul XVII,  într-un atelier francez, a fost vândută la un moment dat, din motive speculative, decupată în două, doar una din părți ajungând în posesia pictorului român. După nouă ani de cercetări și căutări asidue, artistul a reușit să descopere la Florența și cealaltă jumătate, readucând astfel lucrarea la forma ei inițială.

Tot în sufragerie mi-a atras atenția o sobă din ceramică glazurată pe care, recunosc, nu m-am putut abține să nu o mângâi, admirativ. Nu m-a văzut nimeni! 







Urcând o scară de lemn, se ajunge la etaj, de unde, dintr-un holișor, se pătrunde în dormitorul artistului. Mai sunt două camere în care accesul nu este permis, una dintre ele aparținându-i soției lui Grigorescu.

Revenind la pasiunea de colecționar a artistului, pe hol se află o vitrină din care mi-au atras atenția o sabie japoneză și o statuetă a lui Buddha.  







Dormitorul impresionează prin simplitate și modestie. O cameră mică (ca toate, de altfel, exceptând atelierul), cu mobilier puțin, strictul necesar.

Elementul central, patul, este din fier, prevăzut cu rotile, putând fi astfel mutat cu ușurință, în funcție de necesități.

Pe scrin pot fi văzute fotografiile Elenei Grigorescu (stânga), sora și a lui Gheorghe Grigorescu (dreapta), fiul artistului.


Ca de foarte multe ori, mi-am dat seama că voi fi nevoit să revin. Este genul de loc care mă copleșește (în sensul bun), care, pentru mine, are un magnetism deosebit. Vă rog să nu mă judecați greșit, dar... parcă am avut onoarea de a făce cunoștință cu marele pictor și acum vreau să-l cunosc mai bine, să ne împrietenim.

ITINERARII CANADIENE 13. MONTRÉAL-CARTIERUL CHINEZESC

9 septembrie 2017.

Cartierul chinezesc. Strada Gauchetière

O mai veche curiozitate mă îndemna ca, înainte de a mi se termina vacanța, să trag o raită și prin Cartierul Chinezesc. Mă așteptam să descopăr o lume deosebită (exotică, pentru a fi onest cu dumneavoastră), în care să regăsesc parfumurile orientale de care mă îndrăgostisem cândva, când am vizitat India. 

Magazin de suveniruri

Chinezii au venit în Canada prin anii 1860, pentru a lucra în mine și în căile ferate. Încă de atunci, ei s-au stabilit pe strada Gauchetière, unde au pus bazele cartierului care le va purta numele. Chiar dacă, între timp, numărul rezidenților chinezi s-a diminuat considerabil, cartierul a rămas, adăugând metropolei un plus de diversitate și originalitate.
De o parte și de alta a străzii Gauchetière sunt înșirate tot felul de magazine de suveniruri și restaurante cu specific chinezesc.

Turiști pe strada principală. În plan îndepărtat, pe stânga, cu acoperiș
portocaliu, restaurantul la care am servit masa.

Bineînțeles, la început, plin de entuziasm (și avânt), am intrat în mai toate prăvăliile care mi-au ieșit în cale, dar... am ieșit cam dezumflat: mărfuri asemănătoare cu cele din magazinele similare din România și de o calitate la fel de slabă - mă refer, în primul rând, la ceramică, cea care făcea obiectul interesului meu de turist.

M-am rezumat la achiziționarea câtorva obiecte necesare ședințelor de masaj ale soției și a încă câtorva nimicuri.

Membri ai comunității Fallun Dafa aflați într-o postură clasică de meditație

Pot spune că, cea mai plăcută surpriză, după decepția provocată de magazinele de suveniruri, a fost întâlnirea cu membrii comunității Falun Dafa (cunoscută și ca Falun Gong). Șase practicanți, de vârste diferite, femei și bărbați, ocupau centrul Pieții Sun Yat-Sen, așezați în postură de lotus și meditând. În fața lor, două pancarte de prezentare și un stand cu pliante care se ofereau gratuit.

O doamnă îmbrăcată modest, dar plăcută la vorbă, dădea explicații doritorilor de informații suplimentare.


Falun Dafa mi-a reținut atenția din cel puțin două motive: în primul rând, este o disciplină care militează pentru regăsirea în sine a individului și, în al doilea rând, pentru că eram la curent cu opresiunile la care sunt supuși membrii săi, de către guvernul chinez. Cuvântul „opresiuni” este prea sărac în semnificații pentru a putea cuprinde toate ororile pe care le suportă membrii acestei comunități pașnice. În urmă cu mai mulți ani, am semnat și eu o petiție în favoarea Falun Dafa. Până de curând, petiția putea fi semnată intrând pe: www.dafoh.org. 

Practicanții Falun Dafa își găsiseră locul de meditat alături de magazinul cu suveniruri-obiecte de artă, din fața căruia, așezat pe un soclu confortabil, domina Piața cu privirea-i severă, bustul lui Sun Yat-Sen, om politic și revoluționar chinez, despre care se afirmă, adeseori, că ar fi „tatăl Chinei moderne”. De altfel, Piața îi și poartă numele.
De data aceasta, vizitând magazinul cu obiecte de artă, ne-am confruntat cu o altă problemă: prețurile. Ajutându-mă și de argumentul că am putea avea probleme la îmbarcarea în avion... ne-am rezumat la achiziționarea câtorva vederi. 

Din loc în loc te întâmpina câte un trubadur stradal

Cum spuneam, magazin lângă magazin și restaurant lângă restaurant. Turiști să fie. Erau.

Am tras și noi la o terasă și, când ne-am uitat în galantarele cu mâncare, ne-a fost foarte greu să alegem ceva. Nimic nu semăna cu sărmăluțele cu mămăliguță de la noi de acasă. Am mâncat ceva - nu ne-ntrebați ce - și... ne-a plăcut!

Intersecție. În stânga, strada pe care se concentrează Cartierul Chinezesc. 

Vedere de-a lungul străzii Saint-Urbain

Perpendicular pe ea, strada Saint-Urbain se prezintă într-o cu totul altă arhitectură. Aici, așezați pe o bancă, obosiți după atâta alergătură, am așteptat-o pe nepoata mea să vină să ne ducă în alt capăt al metropolei. Mai aveam ceva programat pentru acea zi.


Cartierul Chinezesc din Montréal are suficiente atu-uri cu care să atragă turiștii: culoare și parfum local (figurativ vorbind, bineînțeles), suveniruri variate și ieftine, mâncare exotică (pentru noi, europenii), gustoasă și la fel de accesibilă. Și, dacă mai întâlnești și un grup de practicanți Falun Dafa, poți afirma că ai plecat mai bogat. Din mai multe puncte de vedere. 
Sunt suficiente câteva ore pentru a te dumiri și a-ți satisface toate curiozitățile.

Va urma: Parc du Mont Royal.

CLISURA DUNĂRII

Decebal, regele dacilor

Cred că nu greșesc atunci când afirm că, basorelieful reprezentând chipul regelui dac Decebal, sculptat în stâncă, pe malul Dunării, între localitățile Eșelnița și Dubova, reprezintă principala atracție turistică a zonei. Și aceasta, nu pentru că frumusețile naturale pe care fluviul Dunărea ni le oferă în zona „Cazanelor” și-ar fi pierdut din farmec, ci pentru că basorelieful cu pricina a devenit un reper la fel de atractiv și care mai prezintă avantajul că este ușor accesibil, pe șosea, cu autoturismul. În orice caz, de când s-au încheiat lucrările la monument, turismul a explodat în zonă.

După Eșelnița. Înainte de Cazanele Dunării.

Lucrarea, realizată la inițiativa omului de afaceri și istoricului Iosif Constantin Drăgan, impresionează atât prin subiectul ales - Decebal, regele dac - cât și prin monumentalitatea ei: înălțime: 55 m.; lățime: 23 m.; lungimea ochilor: 4,3m.; lungimea nasului: 7m.; lățimea nasului: 4m. La realizarea monumentului a lucrat, în condiții extrem de grele, o echipă formată din 12 sculptori-alpiniști, coordonată de sculptorul Florin Cotarcea.
Nici poziționarea lucrării nu a fost lăsată la voia întâmplării, ea fiind ridicată chiar în fața unui alt reper istoric, Tabula Traiana, ridicată din ordinul împăratului roman Traian, pentru a marca victoria asupra regatului dac în urma războului din anii 105-106 și aflată pe malul sârbesc.

Părăsind Orșova și, pentru o porțiune mică, și malul Dunării, drumul șerpuiește, provocator, prin zone de o frumusețe greu de egalat și care alternează cu așezări omenești. Până la Eșelnița, acolo unde șoseaua se îngemănează din nou cu cursul bătrânului fluviu. Trec cu vederea calitatea asfaltului.

M-am îmbarcat

În zonă, după ce te-ai săturat să admiri (de aproape) lucrarea monumentală reprezentându-l pe Decebal, ești tentat atât de tonetele cu suveniruri, cât și de „comandanții” care te invită pe navele lor pentru a-ți arăta frumusețile naturale ale Dunării în zona Cazanelor. Plimbarea durează aproximativ o oră și tariful este decent: 25-30 lei/pers.

Podul Mraconia traversează golful cu același nume

Podului Mraconia, care traversează golful cu același nume, i se atrebuie, uneori, numele marelui rege dac, Decebal, al cărui chip domină zona și atrage ca un magnet.

Imediat ce s-a desprins de chei, comandantul manevrează în așa fel ambarcațiunea, încât să permită turiștilor să admire de la distanță podul.

Colaj: Mănăstirea Mraconia

La puțină vreme, pe dreapta, pe un colț de stâncă înfipt îndrăzneț în apele parcă fierbânde ale Dunării, se zărește „Mănăstirea Mraconia”.

Am folosit ghilimele deoarece, pentru actuala construcție, termenul este, oarecum, impropriu. Mănăstirea Mraconia (cea originală) avea o cu totul altă poziționare, undeva pe valea Mrăcuniei și a fost distrusă în timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1792).

Actuala construcție a fost ridicată în anul 1993 pe locul unde, cândva, a fost un punct de observație și dirijare a vaselor. 












Pe malul sârbesc, unul din multele tuneluri care perforează muntele. Locurile sunt foarte frumoase - știu, pentru că am trversat de mai multe ori zona, în excursiile făcute prin fostul spațiu yugoslav.

Mirifica Dunăre în zona Cazanelor Mici

Dubova

Cazanele Mari

Ni se arată intrarea în Peștera Ponicova

La întoarcere, am bifat încă două repere spectaculoase: Peștera Ponicova și Grota Veterani.

Accesul în Peștera Ponicova, cea mai mare peșteră din Defileul Dunării, se poate face atât de pe uscat, cât și de pe Dunăre, cu barca. Noi ne aflam în acest al doilea caz. Doar ne-am apropiat de intrare, vizita peșterii nefiind cuprinsă în programul excursiei.

Câteva din informațiile primite de la ghid: galeriile străbat masivul muntos Ciucaru Mare și se întind pe o lungime de 1660 m., cu ieșire în Dunăre.

În înregistrarea care urmează, chiar pe la început, se poate vedea intrarea în Peștera Ponicova. Apoi, comandantul și-a continuat drumul în aval, spre Grota Veterani.

Ce să spun: locul este superb! Combinația apă-munți din zona Cazanelor, vizionată din imediata apropiere a suprafeței apei, naște în ființa turistului simțiri greu de egalat și de... descris. Afirmația este cât se poate de onestă - credeți-mă: fac eforturi să găsesc cele mai potrivite formulări pentru a descrie frumusețile zonei.

Sus: scurtă descriere și istoric a Peșterii Veterani.
Jos: intrarea în peșteră

Am urmat cursul Dunării în aval și, nu după numai vreo 500 de metri, am ajuns la Grota Veterani.

Este considerată o peșteră de mici dimensiuni (lungime = 87m.), dar poziția ei strategică (acces doar de pe apă) și mărimea camerei principale au reprezentat caracteristicile care au făcut-o râvnită de toți cei care doreau să supravegheze zona.

Interior Grota Veterani

De-a lungul istoriei ei milenare (aprox. 4000 de ani), peștera a cunoscut mai multe utilități: dacă dacii au considerat-o ca fiind sanctuarul zeului Zamolxe, în alte vremuri fiind un simplu sălaș pentru animale, turcii și austriecii și-au disputat-o ca fortificație militară.










De altfel, numele îi provine de la generalul austriac de origine italiană Friedrich von Veterani, cel din ordinul căruia s-a dispus fortificarea peșterii în vederea rezistenței în fața atacurilor otomane.

La intrare a fost amenajat un mic ponton, prevăzut cu o scară destul de abruptă și care, cu un mic efort, poate fi folosită de majoritatea tutriștilor.

În partea superioară în peșteră este prevăzută o fereastră săpată în munte și care a fost folosită atât ca punct de observare, cât și ca loc de tragere - trupele austriece și-au fixat aici o mitralieră în timpul luptelor cu otomanii.

Înregistrarea de mai sus surprinde manevrele comandantului pentru tragerea la ponton, în vederea vizitării (cu ghid) Grotei Veterani.

Gata, comandantul a primit ordin să se retragă la bază. Pe chipurile turiștilor se pot descifra sentimente diferite. Și totuși, parcă ar mai trebui ceva...

Da, parca n-am vrea să se mai termine voiajul. Nu-i nimic, peste câteva zile avem programată o nouă aventură la bordul ambarcațiunii prietenului nostru Andi Oancea. Și tot pe Dunăre.

Regele Decebal, sever, ne face părtași la durerea sa: „Voi chiar ați crezut că ne-au învins romanii?!”

Nici soția nu este mai îngăduitoare: „Dragă, eu vreau să revenim cât mai curând aici!”