MUZEUL MEMORIAL „NICOLAE GRIGORESCU”-CÂMPINA

Prima atestare documentară a municipiului Câmpina - pe care, personal, l-aș numi municipiu-ispită - datează din 8 ianuarie 1503, dată la care, moșneanul Mansul duce, pentru vânzare, 425 de livre de ceară de albine la Brașov, acțiune consemnată în registrul vigesimal (de taxă vamală) la poarta cetății. De altfel, de-a lungul vremii, localitatea și-a păstrat atributul de punct vamal, aceasta reflectându-se în prosperitatea zonei.
De ce sunt tentat să atribui Câmpinei sintagma de municipiu-ispită? Din mai multe motive. 
În primul rând, datorită poziționării într-un decor natural superb, dimensiunea redusă a localității nepermițând ascunderea arhitecturii Creatorului în spatele celei a omului. Acesta a fost și motivul pentru care pe-aici și-au purtat pașii personalități importante: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, George Coșbuc, Nicolae Grigorescu, Constantin Istrati, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza...
Un alt motiv: cele două importante repere ce țin de cultura română, devenite, firesc, atracții turistice: Muzeul Memorial „N. Grigorescu” și Castelul „Iulia Hașdeu”. 
Și nu în ultimul rând, un motiv ce ține de subiectivismul autorului, de data aceasta: îmi plac localitățile mici, cele în care oamenii se cunosc mai bine, în care fiecare colțișor îți este atât de cunoscut și de familiar, încât devine o extensie a propriului cămin.

Nicolae Grigorescu (1838-1907) a fost unul dintre cei prinși în mrejele locului și, în ultimii ani din viață, și-a construit aici o casă în care s-a mutat cu partenera alături de care conviețuise în ultimii 18 ani, Maria Danciu, și de fiul lor, Gheorghe Grigorescu.

Muzeul memorial „Nicolae Grigorescu”
În fața casei-muzeu, bustul pictorului

Prima oară am vizitat casa-muzeu pe când eram un licean visător, puțin poet, mereu  îndrăgostit, dornic de cunoaștere și de experiențe inedite. La vremea respectivă, câteva repere din domeniul artei îi erau foarte clare liceanului: Mihai Eminescu - cel mai mare poet, Mihail Sadoveanu - cel mai mare scriitor, I.L.Caragiale - cel mai mare dramaturg, George Enescu - cel mai mare compozitor și, în domeniul artelor plastice, Nicolae Grigorescu - cel mai mare pictor român. Despre marele și inconfundabilul Brâncuși... nu sunt sigur că auzisem prea multe.

Îmi doream nespus să reintru în atelierul Maestrului, să mă îmbib de vibrația locului, să împrumut din fiorul creator, să... fur inspirație.

Un colț al atelierului. În prim plan, șevaletul, paleta și trusa de culori a artistului.
În plan secundar, piese de mobilier și câteva din lucrările Maestrului.

Nu voi spune prea multe vorbe despre atelier, mă voi rezuma doar la a vă face martorii a câtorva imagini ce mi s-au perindat prin fața ochilor. Detalii despre marele pictor și/sau despre Muzeu veți găsi cu ușurință pe site-urile pe care deja vi le-am semnalat.

Paleta și trusa de culori a artistului

În prim plan, un autoportret. Alături, în stânga, un tablou reprezentând-o pe soția artistului, Maria Danciu.

După cum v-ați dat seama, atelierul a devenit el însuși o expoziție personală. De asemenea, ați putut remarca câteva dintre marile opere ale artistului, cele care tratează temele sale preferate: ciobănași, țărăncuțe, care cu boi, dorobanți, peisaje...

De cum ieși din atelier, în față se deschid două încăperi, cele destinate bibliotecii și sufrageriei.

În bibliotecă sunt aliniate multe cărți rare, Nicolae Grigorescu fiind un colecționar pasionat.

În vitrina din stânga, un jurnal deschis: Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Alexandru VLAHUȚĂ

Al. Vlahuță, I.L.Caragiale și B. Șt. Delavrancea
(Imagine captată de pe net)

Între corpul bibliotecii și vitrină se află un suport care susține o cunoscută fotografie, cea reprezentându-i pe trei mari titani ai literaturii române, buni prieteni ai pictorului: Alexandru Vlahuță, I.L. Caragiale și Barbu Ștefănescu Delavrancea. După tablourile din spatele scriitorilor, aș putea trage concluzia că fotografia a fost realizată în atelierul pictorului. Dar, dacă mă uit atent la măsuța la care stau cei trei, plasarea aș face-o în sufragerie.

În stânga, un tablou realizat de Maestru, copie după o lucrare de-a lui Giorgione, „Martiriul Sf. Sebastian”.

Tapiseria.
La măsuța de alături bănuiesc că stăteau cei trei scriitori din fotografia de mai sus.

Vorbind despre Grigorescu colecționarul, tapiseria din imaginea din dreapta stă mărturie pasiunii cu care maestrul se dedica acestei preocupări. Tapiseria, realizată, se pare, prin secolul XVII,  într-un atelier francez, a fost vândută la un moment dat, din motive speculative, decupată în două, doar una din părți ajungând în posesia pictorului român. După nouă ani de cercetări și căutări asidue, artistul a reușit să descopere la Florența și cealaltă jumătate, readucând astfel lucrarea la forma ei inițială.

Tot în sufragerie mi-a atras atenția o sobă din ceramică glazurată pe care, recunosc, nu m-am putut abține să nu o mângâi, admirativ. Nu m-a văzut nimeni! 







Urcând o scară de lemn, se ajunge la etaj, de unde, dintr-un holișor, se pătrunde în dormitorul artistului. Mai sunt două camere în care accesul nu este permis, una dintre ele aparținându-i soției lui Grigorescu.

Revenind la pasiunea de colecționar a artistului, pe hol se află o vitrină din care mi-au atras atenția o sabie japoneză și o statuetă a lui Buddha.  







Dormitorul impresionează prin simplitate și modestie. O cameră mică (ca toate, de altfel, exceptând atelierul), cu mobilier puțin, strictul necesar.

Elementul central, patul, este din fier, prevăzut cu rotile, putând fi astfel mutat cu ușurință, în funcție de necesități.

Pe scrin pot fi văzute fotografiile Elenei Grigorescu (stânga), sora și a lui Gheorghe Grigorescu (dreapta), fiul artistului.


Ca de foarte multe ori, mi-am dat seama că voi fi nevoit să revin. Este genul de loc care mă copleșește (în sensul bun), care, pentru mine, are un magnetism deosebit. Vă rog să nu mă judecați greșit, dar... parcă am avut onoarea de a făce cunoștință cu marele pictor și acum vreau să-l cunosc mai bine, să ne împrietenim.

CONACUL BELLU

Conacul Bellu l-am vizitat în urmă cu câțiva ani, în urma recomandării călduroase făcute de un prieten - nu mă întrebați care, căci... nu mi-l amintesc! Cert este că nu m-a dezamăgit!
Iar azi, 9 august 2020, mi-am zis că este momentul să mă întorc din nou în timp și, eventual, să înțeleg mai bine epoca în care acest loc a reprezentat nu numai un pol al bogăției, ci și al culturii și bunului gust.

Captură preluată din pliantul
Muzeului „Foișorul Bellu”

Amfitrionul? Cine altcineva decât baronul Alexandru Bellu (1850-1921), un iubitor și colecționar de frumos și un fotograf talentat, în același timp. 

Extras din pliantul Muzeului „Foișorul Bellu”: Alexandru Bellu era înzestrat cu cele mai alese calități ale inimii și spiritului. Artist în toată accepțiunea cuvântului, el făcuse din locuința sa un adevărat templu al artei, fiind un fervent admirator al frumuseții pure sub toate formele sale. Pasionat de fotografie, ridicată la înălțimea unei arte, el s-a străduit cu succes să reproducă și să facă cunoscute scene pline de grație ale vieții noastre țărănești, care prin obiectivul său au devenit adevărate tablouri de maestru. (L’Indépandence Roumaine, anée 45, nr. 13804 din 30 aprilie 1921, pag. 2)

De altfel, recunoscându-i-se valoarea, artistului-fotograf Alexandru Bellu i s-a acordat un loc însemnat în Encyclopédie Internationale des Photographes.

Nepermițându-mi-se să fac fotografii în muzeu, am ales să vă prezint câteva din pliantul amintit, pentru a-l cunoaște și înțelege mai bine pe artist.

  

Temele sale rurale, tratate cu atâta delicatețe, respect și lirism, l-au apropiat de celălalt pictor, cel al penelului, marele Nicolae Grigorescu, pe cei doi legându-i o prietenie durabilă. 

Ce m-a mai impresionat? Construcția, în ansamblu, în primul rând. Mare, dar nu opulentă, zugrăvită simplu, albul varului de pe pereți contrastând fericit cu nuanțele închise ale acoperișului.
Complexul muzeal cuprinde practic patru expoziții: una în clădirea principală, una la subsolul ei (vinăria), una în turnul de la intrare și ultima, în casa țărănească alipită turnului. Expoziție foto, mobilier, pictură, grafică, etnografie, cărți rare, stampe japoneze etc. Am remarcat un tablou de Theodor Aman și mai multe lucrări de grafică de Carol Pop de Szathmari.

Impresionant este interiorul clădirii principale, în care am pătruns în plină atmosferă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea până spre începutul secolului XX. Cam ceea ce am intuit cândva, ca făcând parte din decorul vieții boierilor de viță veche, contemporani ai lui A. I. Cuza și, mai apoi, ai primilor regi ai României, am regăsit în aranjamentele interioarelor din clădirea mare.

MERITĂ VIZIONAT!

Complexul se găsește în interiorul unui parc.
Atât vă mai spun, spre trezirea curiozității: În anul 1926, familia Bellu a donat Academiei Române întregul complex de clădiri aflat la Urlați. Este vorba de urmașii baronului Barbu Bellu, cel care a donat administrației locale terenul pe care s-a amenajat cimitirul ce-i poartă numele. 

Conacul

Conacul. Detaliu cu natură vie.

Turnul de la intrare

Casă alipită turnului. Dacă ar avea prispă, ar semăna cu casa țărănească a bunicii mele din Moldova.

Intrarea în complexul muzeal

Notă: La conac se ajunge cu autoturismul, pe drum asfaltat, părăsind șoseauna națională ce leagă Ploiești de Buzău, în dreptul localității Albești-Paleologu.